Cine eşti?

Se intâmplă că am o slabiciune pentru oamenii copii. Pentru cei care emotivi, pentru cei pe care-i suprind adesea cu sprâncele ridicate a mirare, pentru cei care rămân cu gura căscată în faţa unui cuvânt sau gest. Chiar dacă îi observ făcând măgării, am un grad de toleranţă mai mare pentru ei. În schimb, în faţa celor „versaţi” şi mai puţin impresionabili, indiferent cât s-ar dovedi de proşti sau deştepţi, sunt mai ceva ca Ştefan cel Mare. Am trecut de faza în care mă doream înconjurată doar de minţi luminate, când admiram discursul elevat, indiferent cât ar fi fost de sec, când mă impresiona o titulatură emerită. Acum ce mi-a rămas de dat şi de primit de la oameni e emoţia.

Mă ascund de oameni pentru că poartă măşti hidoase şi mi-e greu să mă prefac că nu le văd, când ei nu ştiu că eu le văd. Mă irită pretinsa fericire şi potenţata nefericire, când intuiesc limpede cum stau lucrurile. Mă obosesc vorbele degeaba şi nu doresc răul nimănui, sunt blândă şi atunci când sunt rea, tot ce vreau e spaţiul meu, să nu văd, să nu aud, să nu simt rolul, scenariul, minciuna. Pentru că altfel nu pot să mă abţin să nu fug, ori să nu acuz pe faţă minciuna. Care minciună e demonul pe care trebuie să ţi-l învingi, dar nu vreau să te exorcizez eu, am obosit să spăl oameni. Şi nici nu ştiu dacă te vreau lângă mine, iar dacă fără mască te va durea, nu vreau să plângi pe umărul meu.

În fond, poate ceea ce întrevăd eu e masca din spatele măştii. Cine ştie din câte ţi-ai zidit fiinţa, desfă-te, mai bine, cărămidă cu cărămidă. Abia apoi, dacă insişti, mai dă un semn, sunt curioasă dacă te mai recunosc.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: