Lectura de femei

Cartea aceasta, scrisã de Elizabeth Gilbert, mi-a fost înmânatã cu dedicaţie de cãtre scumpa mea sorã, al cãrei îndemn spre lecturã a fost uşor mai insistent decât în cazul altor romane. Era cu ¥dedicaţieµ. Aşadar, povestea unei femei pornitã într-o fabuloasã cãlãtorie, cu destinaţia propriei împliniri. Înainte de a începe lectura, am urmãrit câteva minute bune din filmul cu acelaşi nume, având-o drept protagonistã pe Julia Roberts. Am urmãrit personajul întruchipat de aceasta în câteva ipostaze (la psiholog cu soţul de care urma sã divorţeze, alãturi de David, o altã încercare sentimentalã, încercând sã cântãreascã nefericirea de a fi cu el şi cea de a fi fãrã el, sau citind ziarul pe podeaua unui apartament din Italia, în timp ce molfãia leneşã un dejun fericit). Nu am dorit sã vãd mai mult. Sunt cãrţi care pot fi redate cu fidelitate în ecranizãri, dar sunt cãrţi care vorbesc doar printr-însele. În opinia mea, aceasta este o carte care rezoneazã cel mai bine prin cuvântul în gând, întrerupt de pauze la fel de tãcute dar pline de întrebãri mute şi rãspunsuri deja ştiute. Poate cã v-aţi obişnuit cu entuziasmul scurtelor mele ¥recenziiµ de carte. Toate îmi plac şi aş putea lãsa falsa impresie cã ultima cititã ar fi cea mai reuşitã. Ei bine, de data aceasta, o sã-mi ţin entuziasmul în frâu şi o s-o spun dreaptã: nu m-a impresionat pe cât aş fi dorit. Liz Gilbert l-a aflat pe Dumnezeu în cãlãtoria descrisã în aceste pagini iar pe mine m-a lãsat rece întreaga poveste. Liz Gilbert a vizitat Italia şi a mâncat tot ce aveau mai bun de oferit locuitorii Cizmei, a fost în India ¥în cãutarea devoţiuniiµ şi şi-a aflat echilibrul în Indonezia, însã n-aş citi cartea a doua oarã. Cred, în fond, cã este vorba de stilul autoarei, pe gustul amatorilor de literaturã contemporanã, însã nu şi al meu. Iatã, spre exemplu, cum apreciazã Jennifer Egan de la New York Times acest pelerinaj literar: ¥Nu ştiu sã existe acum pe piaţã un scriitor pe care sã-l citeşti cu mai multã plãcere ca pe Gilbert… Combustibilul textului lui Gilbert este un amestec de inteligenţã, spirit şi exuberanţã colocvialã practic irezistibilã…µ. De gustibus non est disputandum. Aşteptam mai mult de la aceastã poveste cu happy-end dar şi cu o profunzime pe care nu intenţionez sã o neg. Doream poate mai multe contacte cu Dumnezeul lui Liz, mai puţinã descriere a practicilor yoga şi mai mult fior între rândurile care întruchipau iubirea divinã dar şi cea lumeascã. Nu regret însã nici pe departe timpul alocat acestor memorii şi mã bucur cã nu am trişat alegând sã urmãresc filmul înaintea lecturii. Sora mea s-a oferit sã-mi aducã şi continuarea cãrţii, ¥Şi am spus DA. O poveste de iubireµ, ofertã nerefuzatã însã pe care o voi tãrãgãna, pânã ce pofta de lecturã ¥contemporanãµ va ieşi din actuala latenţã. În încheiere, voi reproduce un fragment (idee) care mi-a plãcut în mod deosebit şi care descrie ¥l’arte d’arrangiarsiµ – ¥arta de a face ceva din nimicµ, respectiv ¥bel far nienteµ – ¥frumuseţea de a nu face nimicµ. ¥Nu-i neapãratã nevoie sã fii bogat, ci sã ai talent pentru fericire.µ Aşadar…
¥M-am întors pe jos acasã şi am pus la fiert douã ouã proaspete de casã. Am decojit ouãle şi le-am aşezat pe o farfurie lângã cele şapte fire de sparanghel (atât de fragede şi de crocante, încât n-a mai trebuit sã le fierb). Am mai pus câteva mãsline şi cele patru bucãţi de brânzã de caprã pe care le luasem cu o zi înainte de la formaggeria din colţ, plus douã bucãţi grase şi rozalii de somon. Ca desert, o piersicã minunatã, caldã încã de la soarele roman sub care stãtuse, dãruitã de femeia din piaţã. Mult timp nici n-am fost în stare sã încep sã mãnânc, pentru cã aveam în faţã o capodoperã culinarã, o adevãratã mostrã a artei de a face ceva din nimic. Într-un final, dupã ce am absorbit întregul farmec pe care îl radia dejunul meu, am luat farfuria, m-am aşezat într-un petec de luminã de pe podeaua de lemn şi am mâncat cu mâna pânã la ultima bucãţicã, în timp ce parcurgeam articolul meu de ziar cotidian. Toate moleculele corpului meu erau invadate de fericire.
Pânã când – cum de altfel mi se întâmpla în primele luni ale cãlãtoriei, ori de câte ori simţeam o astfel de fericire – mi s-a declanşat dintr-o datã alarma vinovãţiei. Am auzit vocea soţului meu spunându-mi, plinã de dispreţ: De-asta ai renunţat tu la tot? De-asta ai aruncat pe apa sâmbetei toatã viaţa noastrã împreunã? Pentru câteva fire de sparanghel şi un ziar italienesc?
I-am rãspuns cu voce tare:
– În primul rând, îmi pare foarte rãu, dar asta chiar nu te mai priveşte. Şi în al doilea rând, ca sã-ţi rãspund la întrebare, da.µ

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: