Salt mortal

Nu-mi gândesc cuvintele, nu le caut, nu le scornesc. Aceste rânduri, de neînţeles pentru voi, curg acum din mine cu o presiune atât de mare, intensã şi sincerã, încât nici nu apuc a le conştientiza dinainte. Mã simt împlinitã, incoerentã, tristã şi fericitã, şi am un rost. Mi-am legãnat cu milã sufletul în braţe, l-am mângâiat şi sãrutat, l-am compãtimit, l-am plâns, l-am blestemat, l-am aruncat spre cer şi l-am scãpat în noroi, l-am şters cu lacrimi, l-am peticit şi am realizat, cu stupoare, cã e teafãr. Jalnicul meu suflet, l-am purtat prin ţãri calde, prin ţãri de gheaţã, prin monoton şi Cãi Lactee, l-am zdrobit, l-am aruncat în arene sângeroase, în jocuri iluzorii, iar el e neatins, sãrmanul. L-am zãvorât în spatele gardurilor şi l-am abandonat pe vremea iernilor grele, desculţ şi îngheţat, în întuneric. L-am regãsit nevãtãmat şi l-am îmbrãţişat iarãşi, lipsitã de remuşcãri. Aşa desculţ, cum era, albit de omãtul trecutului, a primit resemnat îmbrãţişarea mea şi acum stã cuibãrit înãuntrul meu, orbecãind în bezna existenţei mele. În jurul sãu, mugurei de viaţã îşi ard clorofila în nãdejdi, în emoţii şi frumos, fãrã a se veşteji sub auspiciul anotimpurilor potrivnice, atât de schimbãtoare, stinghere şi instabile. Deasupra lor, deasupra cerului mut, mã desfãşor eu, desenând leneşã cu arãtãtorul nori grei de furtunã, vânturi groaznice, arşiţe şi geruri nãpraznice. Tot ce se întâmplã, acolo, jos, e al meu. Acolo e ţãrmul meu, oştirea mea, jalea mea. Acolo soarele urmeazã traiectorii haotice pe bolta diformã, iar apusul este, adesea, nesfârşit. Uneori marea se ridicã din el, curgând în ploi peste cimitire de amintiri, iar timpul nu se scurge prin secunde, ci prin suspine, senzaţii, trãiri, convingeri şi emoţii. Mã opresc. Recitind avalanşa rândurilor de mai sus, zâmbesc. Am foarte mari probleme. Îmi îndepãrtez scaunul rotativ de birou, îmi fac elan şi mã învârt o datã, de douã ori, de trei ori… Îmi las capul pe spate, pentru ca beţia momentului sã fie intensã şi simt o adiere ameţitoare, rece şi plãcutã pe tâmple. Dincolo de ele, lumea mea, sufletul, mugureii, marea, oştirea, rãsãritul şi apusul, îşi accentueazã mişcarea de revoluţie şi se rotesc ameţitor, tot mai tare, mai tare, mai repede, amestecându-şi culorile şi contopindu-se cu nucleul sufletului supravieţuitor. Am foarte mari probleme. Atunci, de ce oare, zâmbesc? Singurul mod prin care pot, prin care sunt, simt şi mã vindec, este acela de a scrie. Aşa cã voi continua sã bâjbâi ¥ca un stingher spre alt stingherµ, prin întunericul meu, reinventându-mã. Nu pot trãi altfel. Sufletule, ce zici, mai încercãm un salt mortal?

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: