Spre Far – Virginia Woolf

E prima carte sub semnatura Virginei Woolf pe care o citesc. Si recunosc, cu toata sinceritatea, ca a fost o lectura anevoioasa, dificila, asupra careia mi-am incordat atentia. Si asta pentru ca “Spre Farµ nu urmeaza un fir epic consistent, ba chiar acesta lipseste cu desavarsire. Aflam la inceput ca d-na Ramsay doreste sa interprinda alaturi de familia sa o calatorie la un far dintr-un golf invecinat resedintei sale, mai mult de dragul fiului sau, James. Zeci de pagini perspectiva acestei drumetii e axa in jurul careia se invarte fictiunea Virginei Woolf. Apoi brusc timpul isi pune pecetea si aflam ce s-a ales de personajele pe care autoarea le-a adunat initial in jurul d-nei Ramsay, dupa 10 ani, pentru ca, in cele din urma, abia ultima fila a cartii sa duca la bun sfarsit nazuinta titlului — “Spre Farµ. Totodata, Lily Briscoe izbuteste, incheind astfel romanul, sa-si finalizeze un tablou pictat in mijlocul acestei familii, luand parte la drama acesteia si oferindu-mi, mie cititorului, perspectiva ei asupra framantarilor din sanul acestei case surpinse pe parcursul a doua vizite care marcheaza inceputul si finalul cartii. Si daca nu as fi fost atrasa ca un magnet de ceea ce a reprezentat in realitate autoarea, as fi renuntat la lectura dupa primele 20 de pagini. Insa m-a pus pe ganduri interpretarea lui Nikole Kidman in filmul “The hoursµ — film inspirat din romanul scriitoarei — Mrs. Dalloway — film in care Nikole Kidman joaca rolul Virginei Woolf. La fel ca si in acest lung metraj, in realitate, Virginia Woolf isi pune capat zilelor intrand in apa unui rau imbracata intr-un palton lung ale carui buzunare le-a indesat in prealabil cu bolovani. Indiferent care ar fi fost tulburarile psihice considerate a fi responsabile de sfarsitul tragic al scriitoarei, Virginia m-a induiosat si mi-a captat atentia. De aici si incapatanarea mea de a fi atenta la lectura, chit ca profunzimea acesteia m-a depasit realmente. “Spre Farµ e o carte in care actiunea este sufocata de ganduri, idei, cugetari, framantari, tristeti cat se poate de reale, de palpabile in viata fiecaruia dintre noi, insa analizate si relevate de o excelenta cunoscatoare a caracterului uman si o buna exploratoare in adancimea sentimentelor si trairilor interioare.
“Sa taca; sa fie singura, toata existenta si activitatea, expansive, scaparatoare, volubile, se evaporau; si te comprimai, cu un sentiment solemn, reducandu-te la tine insati, un sambure de intuneric in forma de pana, ceva invizibil pentru ochii celorlati. Desi continua sa impleteasca si se tinea foarte dreapta, asa se simtea a fi; si acest eu, care se dezbracase de toate atasamentele, se afla liber pentru cele mai stranii aventuri. Cand viata insasi incetineste ritmul pentru o clipa, sfera experientelor se largeste nelimitat. Si fiecare om poseda acest simt al resurselor nelimitate, asa banuia ea; fiecare in parte, dansa, Lily, Augustus Carmichael, simtea, probabil, ca aparentele sub care ne infatisam, trasaturile prin care ne facem cunoscuti altora nu sunt decat infantilisme. Dedesubtul lor e intuneric, totul se imprastie, totul e de o adancime insondabila; dar, din cand in cand, tasnim la suprafata si asta-i ceea ce vad altii din noi.µ
Cu interesul starnit de viata autoarei, am finalizat cartea, ramanand ulterior pe ganduri din pricina contrastului dintre iscusinta, inteligenta, intuinta, profunzimea Virginiei Woolf si sfarsitul acesteia. Daca ar fi sa aseman “Spre Farµ cu ceva, as spune ca romanul pare a fi o radiografie morala, sufleteasca a unor personaje pe care autoarea le-a dezvaluit fara ocolisuri, transant, categoric, fara mila.
Indiferent ce boala psihica ar putea fi considerata drept cauza suicidului Virginiei Woolf, prefer sa cred ca aceasta femeie geniala nu a putut rezista intr-o pe care a “radiografiat-oµ in chintesenta ei, fara divagatii, o lume incarcata de compromisuri, concesii, favoruri si ingaduinte fade. Desi unii interpun un semn de egalitate intre suicid si lasitate, in cazul Virginiei Woolf, personal, o admir pentru curaj.
Ultima scrisoare a Virginiei Woolf catre sotul ei:
¥Simt cert cã înnebunesc din nou. Simt cã nu putem trece din nou prin încã o astfel de stare groaznicã. Şi de data aceasta nu mã pot însãnãtoşi. Încep sã aud voci şi nu pot sã mã concentrez. De aceea fac ce pare sã fie cel mai bun lucru. Tu mi-ai oferit cea mai mare fericire care poate sã existe. Nu cred cã un cuplu ar fi putut sa fie mai fericit pînã cînd a venit aceastã boalã teribilã. Nu mai pot lupta. Ştiu cã îţi stric viaţa, cã fãrã mine vei putea lucra. Şi tu o vei face, ştiu. Vezi, nici nu pot sã scriu cum se cuvine. Nu pot citi. Tot ce vreau sã spun e ca îţi datorez ţie toatã fericirea vieţii mele. Ai fost foarte rãbdãtor cu mine şi încredibil de bun. Vreau sã spun asta- toatã lumea o ştie. Dacã cineva ar fi putut sa mã salveze, ai fi fost tu. Toate m-au pãrãsit cu excepţia încrederii în bunãtatea ta. Nu mai pot continua sã-ţi distrug viaţa. Nu cred ca doi oameni ar fi putut sa fie mai fericiţi decît noi.µ (Wikipedia)

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: