Naştere… creaţie

Nu o datã am fost îndemnatã sã-i citesc pe alţii pentru a învãţa cum sã mã exprim. Nu o datã mi s-a spus ce anume sã scriu, în genere, şi adesea am fost acuzatã cã alunec spre abstract, spre sentimentalism abuziv, spre utopic, spre nimic sãnãtos, consistent. Îndãrãtnicia mea de capricorn mi-a îngãduit, însã, sã continui pe calea mea absurdã, în virtutea faptului cã fac ceea ce fac pentru mine însãmi, cu pasagere excepţii. Eu nasc şi am nãscut, imaterial şi o singurã datã concret. Nu doare şi nici nu a durut, cu toate cã sunt temãtoare şi negativistã. Am defecat cu straşnice sforţãri şi de fiecare datã rezultatul a fost o savuroasã mântuire, imaterialã şi o singurã datã incontestabilã. Urmãrile n-au fost, sunt şi nici vor fi pe mãsura aşteptãrilor (excepţie cazul concret – unde s-au dovedit cu mult mai presus), dar atunci când ceva primar, nespus şi inedit a strãlucit printre resturile digestiei spirituale, mi-am spãşit în parte înamoratul efort. Un cuvânt, o imagine, un sens în spatele altuia, chestii din astea. Aşa procedez eu, deocamdatã. Prin astfel de tertipuri eliberez cioburi de refulãri, clãdind prin cuvântul scris ce a rãmas nespus în mine. Sunt adevãratã atâta vreme cât nu imit cu şi fãrã ştiinţã pe alţii, şi e al naibii de greu sã razbaţi astfel într-o lume de oglinzi. Sunt conştientã de riscul proscrierii, ostracizãrii, de suspiciunile cum cã-mi cântã sticleţii-n cap, de efectul unei şi mai afundate însingurãri. E un risc ce mi-l asum dintr-un viciat egoism. Şi anume de a fi, cel puţin între graniţele sintaxelor slobode şi aberante, cea care vreau literalmente sã fiu. Am spus – “vreauµ. Ãsta ar fi unul dintre caii mei verzi, pe care am şanse infinitezimale de a-l încãleca. Iar pân’ la mântuire cãrarea e lungã şi plinã de cioburi clonate.

3 Comments

  • Ioan Crişan 2012-02-02 Reply

    “Sunt adevãratã atâta vreme cât nu imit cu şi fãrã ştiinţã pe alţii, şi e al naibii de greu sã razbaţi astfel într-o lume de oglinzi”, aşa crede Cudi(bonda). Strict informaţional, a fi adevărat înseamnă a corespunde, ca report/imagine/model unei realităţi ontice care poate să fie însăşi suportul substanţial-energetic. Lumea nu-i mai puţin adevărată cu din ce în ce mai multe imitaţii sau surogate de oameni, nonvalori şi antivalori, materiale plastice, artefatcte, lucruri sintetice etc.
    Dacă grecii au intuit că “nous”-ul este logosul intrinsec al Cosmosului, desigur erau presaţi de frica de haos şi credinţa în ordine.
    Dacă Platon a ghicit structura genetică a lucrurilor “copii” în arhetipul ideal – care le dă scheletul şi pulsul real, am convingerea că geniul lui a palpat prin neuroni determinismul unic probabilist al Universului infinit. Dacă Hegel n-a halucinat că spiritul ideal obiectiv se înstrăinează în materie pentru a se identifica şi delimita de ea ca de un pampers comestibil, dacă Immanuel Kant nu ducea raţionamentul în absurd rupând complet noumenul (lucrul în sine) de fe-noumen (lucrul pentru noi, detectabil de cunoaştere), adevărul n-ar fi fost un proiect biblic cu combustibil din harul divin şi strălucirea luminii de arhanghel din capul lui Dumnezeu-Tatăl, Marele Patriarh.
    Ok, dar a apărut Fiul Adevărului şi Cuvîntului, deopotrivă cu Tatăl şi cu Duhul şi în mod absolut necesar fără viaţa sexual-erotică care multiplică materie pură, clonează şi reciclează deşeuri. Necontând sexul/genul, era deopotrivă Fiica lui Dumnezeu ca şi Cristos, o Cristoasă la care naşterea din Fecioara Maria ar fi fost la fel cauzată de minunata inseminiare cu Duh Sfânt. După mintea mea, era un model normal epistemiologic şi de determinare ontică sau prima naştere naturală, fără forceps şi operaţie de cezariană a adevărului…
    Ai născut, dar când ai devenit tu cea născută în mintea Pruncului prin dublare în nişa imaginaţiei sale nu ai perceput, deşi locuiai în acelaşi cocon subiectiv/psihologic cu bebeluşul?!? În aceeaşi piele psihică cu sufletul tău, a născut experienţa a două mame, mama cea bună (sursa de siguranţă, lapte şi tandreţe caldă) şi mama cea rea – în care “defeca cu straşnice sforţãri şi de fiecare datã rezultatul a fost o savuroasã mântuire, imaterialã şi o singurã datã incontestabilã”. Nu avea alt mod de a scăpa de frică, frustare, foame, pipi şi caca decât aceea de-a compartimenta propria mamă. O singură dată, ultima dată, incontestabil şi-a dat seama că şi răul e adevărat, dar nu naşte cu adevărat, doar cumulează dejecţii şi otrăvuri şi l-a separat de adevărata mamă. Vivat mama, vivat naşterea, vivat creaţia! Azi specia produce mai mult gunoi decât valori, distruge mai mult decât crează, un adevăra trist şi care ne va îngropa curând cu creaţiile autentice cu tot…

    • Cudi 2012-02-02 Reply

      Stai linistit. Bonda e predestinata mopului.

  • Ioan Crişan 2012-02-02 Reply

    Predestinată nu, dar năravul şi păcatul din fire are strucutură textilă invizibilă mai tare decât kevlarul.
    Dacă nu-şi sparge dinţii cu vibratorul (de beton ecologic), roade coada la mop la concurenţă cu castorul de ambe sexe. Blonda dată cu cremă contra ridurilor de pe scoarţă este o victorie a naturii sau a contraculturii, sudată cu nurii de puterea adevărului vicios, dar dulce-mustos.
    P.S.
    Heidegger, tradus de G. Liiceanu fãrã a recunoaşte, releva tragismul condiţiei umane, dar traducãtorul român ronţãitor de prozac a dat alt nume lucrului (“sehr gut”) nemţesc: “Tragicul – fenomenologie a limitei şi depãşirii”.
    Bref, omul schimbã lumea prin sacrifiu dezmãrginitor, progresul este depãşirea limitelor, spargerea clişeelor, dinamitarea unui anume nivel istoric, cu preţul pe mãsurã a forţãrii propriilor limite în aceastã experienţã, dar şi cu preţul antipatiei şi opoziţiei celor suficienţi, adicã uşor sau greu dezumanizaţi.
    La noi, misoginismul a sacrificat, prin pariul Meşterului Manole, parteneriatul cu femeia şi cu tot ce semnificã viaţã confortabilã intimã, familia, transcenderea morţii prin operã biologicã şi nu culturalã… Tragism ca pe la noi, ca şi în Mioriţa, unde se omoarã fraţii şi fratricidul trece ca nuntã în cer, cu mirele îngropat în dosul stânii unde se pişã câinii şi se aruncã gunoiul.
    Mãcar Cudibonda are o exprimare personalã: “a-mi dovedi mie însãmi cã sunt mai mult decât percepe majoritatea”. Opinia mea este cã îşi asumã un tragism soft, fiindcã la ambii poli efortul nu este exprimat în progres de necontestat. “Cã sunt mai mult” este o acumulare cantitativã, iar “percepţia majoritãţii” poate greşi asupra cantitãţii, dar nu poate cauza un salt calitativ ( ci doar sã-l saboteze).
    În principiu, drumul spre Iad e plin de bune intenţii, dar e drum… via, direcţie de sisifizat, sifilizat, simulat sau sinistrat etc. Dar trãim în era imaginii şi reclamei, a show-ului aparenţelor care manipuleazã cantitãţi şi poate ascunde lipsa esenţelor sau, sub filmul dinamicii cantitative aiuritoare, poate masca sublimarea sau distilarea epocalã, tragicã, a esenţei.
    Cum o fi, greu e pentru femeie: mai mult poate fi graviditate, obezitate sau implant de silicoane. Mai mult… expusã percepţiei majoritãţii poate fi exhibarea nudului şi în, 0,6 secunde, este redusã la blake hole ce soarbe orice entitãţi perceptive sau rezonatoare cu setea instinctului şi viteza luminii.
    Când o femeie nud poate face enoriaşii sã se roage fervent într-o bisericã, fãrã a avea alte complicaţii decât conexiunea cu sacrul, va putea distila şi structura esenţe abstracte care depãşesc orice limitã, deci vorbim de o feminitate tragicã! În rest, vorbim de fiinţe unisex ridicole sau tragice…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: