Cudi şi acrobatica digestivo-ludico-spirituală


Încã de dimineaţã, capul lui Cudi a depãşit stratosfera. S-a urcat în primul autobuz, s-a aşezat mecanic pe scaun şi a rãmas neclintitã pânã ce şoferul i-a amintit sã coboare. A depãşit doar ştie ea cum obstacolele semafoarelor şi intersecţiilor, apoi a coborât încetişor din altitudine cu nasul adulmecând aburii revigoranţi de cafea fierbinte. A fãcut ea ce a fãcut pânã n-a mai avut ce face şi s-a pus pe citit seminarii de spiritualitate. A citit mult, pentru cã-i plãcea ce citea, pentru cã ãla, spiritualul, formula acolo ce în capul ei nu era formulat, dar era, cu certitudine, acolo. Urmând sfaturile din seminar, Cudi a început sã facã diferenţe între cine este şi ce este, şi aşa am apãrut eu, ca fin observator al lui Cudi însãşi. Din capul locului, mi s-a fãcut milã de ea. Am ştiut cã-i este foame, cã-i este frig, cã-i vai de steaua ei. Şi-am zis, atunci, hai mã sã-i fac o bucurie amãrâtei ãsteia, sã-i dau satisfacţie imediatã, sã vedem ce iese. Ce altceva, decât o mâncare bunã, gãtitã de altul, sã-i fi dat îndegrabã? Crumpeni prãjiţi a la Barase, şi Cudi a fremãtat toatã. I-am pus telefonul în mânã, a comandat. Pauzã. Tristeţe. Amãrealã. Cred cã mai bine luam pizza americanã, cu ton şi porumb mult… Sau ceafã de porc, ceafã de porc cu cartofi pai… Sau ceva nou, un gust nou, ce n-am mai încercat… Mâncarea a întârziat 40 de minute. I-a plãtit tipului şi a lãsat de înţeles cã nu era comanda ei, ci a unui client… Se simţea vinovatã pentru viitorul ei ospãţ confidenţial şi singular. A desfãcut în grabã caserolele, a luat un cartof, doi trei, a muşcat din pieptul de pui rumenit în tigaie, a gustat salata… Şi n-a mai vrut. Nu-i mai era nici foame şi nici poftã. Dar a insistat sã mãnânce tot, absolut tot, inclusiv blatul de pizza, chit cã era cam uscat şi tare. Era momentul ei intim şi secretizat în care-şi pusese speranţe, şi nu-l putea arunca la gunoi. Trebuia mâncat, momentul. A înghiţit mai mult forţat, apoi a insistat sã-şi bifeze, memoreze şi sacralizeze momentul din aceastã zi absolut memorabilã. Acum Cudi suferã de o dureroasã şi comicã indigestie. A crezut cã face ceva pentru sinele ei, pentru bunãstarea ei, pentru fericirea ei.
Il bel far niente – teoria formelor fãrã fond cu iz de rozmarin. S-a-nvãţat minte: o porţie de crumpeni prãjiţi a la Barase se-mparte la doi. Şi data viitoare când va simţi nevoia unor astfel de mici bucurii, va opta, cu certitudine, pentru halva. În cele din urmã a recunoscut, a dat-o-n barã cu bel far niente-le ei. Next! O basculantã galben-albastrã, ce suportã 18 kile de fantezii ludice, pentru Alexandra. Fireşte, şi pentru Cudi, pentru a se bucura de bucuria copilului. Fainã basculantã. A cãrat toţi ursuleţii, elefanţii şi pluşurile casei, a fost dezmembratã şi reasamblatã, târâitã, aruncatã şi sucitã, ba chiar a şi zburat. Şi toate-i sunt la locul lor. Ei bine, de data asta binele a învins şi inima lui Cudi s-a înduioşat. Fetiţa a adormit, luminile s-au stins, Cudi e-mpãcatã dar capãtã din nou altitudine. Iarãşi stratosfera, iarãşi pensuleazã. De ce? Spiritualul rãspunde – Mai conteazã?! În autobuz, pe drumul de întoarcere, Cudi s-a uitat atentã la toţi pasagerii. A mai fãcut un exerciţiu de imaginaţie: fiecare om din autobuz avea sã fie o oglindã pentru ea. Şi a avut ce vedea. O grãmadã de defecte, dar şi frumuseţe. Şi asta a fascinat-o. O vreme.

5 Comments

  • khaoss 2012-02-10 Reply

    🙂

  • irina 2012-02-12 Reply

    frumos zis!

  • Ioan Crisan 2012-02-13 Reply

    Indigestia ar putea fi de la înfulectat t-ul final de la firma de păpică Baraset… Dar dacă o literă îţi blochează acrobaticul zbor al maţelor printre spirite seminariste şi eseuri ludice cu parapanta care plimbă basculanta, eu devin suspicios. Cu căciula de litere c,r,i,ş,a,n,i,o,a,n în cerul gurii nu mai poţi mesteca nici în fantezie şi mori de inaniţie în toate cele trei lumi: reală, imaginară şi simbolică. Sau cel puţin tai cu sabia nodul borromean ca să pui în linguriţă picături de noime…

  • Cudi 2012-02-13 Reply

    Oh, Doamne! Departe de mine moartea de foame… Mananc bine, n-am treaba. Ba, chiar, m-am ingrasat. Insa uneori bucatele imi stau in gat si sunt convinsa ca toti patim dintr-astea.

  • 172 | Dianaticus Cudi 2014-06-28 Reply

    […] că da, sunt tâmpită, cumva. De ce trebuie? Dumnezeu ştie, o fi vreun exerciţiu tematic din acrobatica digestivă ludico-spirituală de care vorbeam în urmă cu ceva timp. Să revenim. Trebuia să […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: