Fericiti cei saraci cu duhul!

August, 2011
Mi se contureaza tot mai acut sentimentul ca intre oamenii pe care i-am cunoscut in timp pot distinge o polaritate a felului de a fi. Pe de-o parte intalnesc, oameni culti, draguti, rafinati, iar de cealalta parte, nu neaparat in antiteza, oameni medii, ca sa zic asa, cu un nivel de instruire mai limitat, mai badarani sau chiar dintr-o bucata.
Gandindu-ma la cele doua categorii de oameni, consider ca societatea noastra le contine intr-o proportie semnificativa. Orgoliul ma indeamna sa ma apreciez drept membru al primei categorii, alaturi de multi dintre cunoscutii mei. Ce mi se pare frapant este faptul ca prea multi din aceasta categorie sunt oameni nefericiti si cel mai adesea falsi, intr-un mod imperios natural. Sper sa nu supar pe nimeni, caci nu este nimic cu intentie. Oamenii, in general, sunt mai falsi si mai ipocriti cu cat sunt mai sofisticati si mai complecsi si asta indiferent de statutul lor social, de potenta financiara sau de studiile absolvite. De cate ori nu am am fost intampinata dimineata cu exclamatii de genul “ce bine arati, draga!µ, desi este evident ca sunt un zombie inestetic rupt in freza, fara nici un chef de viata si apetit de maguliri gratuite.
Mai ciudat decat atat este faptul ca in marea lor majoritate, nu absolutizez, ei sunt tristi, sunt nefericiti, sunt nemultumiti de viata lor. E o lege a naturii ca atunci cand ai ceva sa nu mai apreciezi ceva-ul acela indiferent de valoarea lui ideatica, materiala sau spirituala si sa iti doresti ALTCEVA. Modul in care ei percep lumea este unul complicat, care presupune cel mai adesea un amalgam de idei marete despre scopul si destinul omului in viata. Cu cat cunosc mai mult, cu atat vor sa stie mai mult si cu cat sunt mai culti, reusesc sa perceapa mai bine complexitatea vietii, lumea si fericirea dar cu atat sunt mai putin capabili sa se bucure de lucrurile marunte si sa-si traiasca viata si, drept urmare, sa fie fericiti.
Chiar daca au si detin, ei nu vor avea si nu vor detine, in fapt, nimic, pentru ca mereu li se va parea prea putin in raport cu ceea ce percep ei ca ar trebui, ar putea sau isi doresc sa aiba. Modul in care relationeaza cu ceilalti este unul constient fals, pentru ca gradul de sofisticare le permite sa joace roluri multiple si pentru ca acestea sunt regulile nescrise ale propriului rafinament. Unul din preturile platite in toate aceste situatii pentru aspiratiile ridicate, pentru rafinamentul ideatic si potenta sociala, este nefericirea. Nefericire nascuta si hranita chiar din himerele lor intangibile. Un alt pret platit pe altarul complexitatii si sofisticarii lor este singuratatea.
Cealalta categorie, a celor cu un nivel de instruire limitat, nu neaparat inculti, pe care tind sa o asociez in general cu cei din vechea garda, vechea generatie, a parintilor mei, a bunicilor, a vechiului regim, care nu au apucat sa fie pervertiti, imi par mai fericiti in inconstienta lor. Inconstienta, simplitate, naivitate, cum s-o numi, dar imi par mai fericiti si mai putin artificiali, mai naturali, mai umani in felul lor de a fi. Ideile lor, remarc adesea, sunt putine si fixe. Cateodata ma scot din sarite cu rigiditatea lor, dar nu ma pot supara pe ei. Sociabilitatea lor nu e plina de falsuri si ipocrizii. De altfel anomia sociala este un fenomen al societatii moderne. Le place sau nu de tine si atat. Ideatiile lor sunt simple si au in vedere lucruri marunte. Iar problemele psihice sunt in general apanajul oamenilor inteligenti, complecsi, rafinati si sofisticati, respectiv ale celor singuri si ademeniti de himere. O realitate care confirma cat de fericiti sunt, in fond, cei saraci cu duhul… Practic, e vorba despre acel pom al cunoasterii si despre o evolutie ce ne duce la involutie.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: