Oameni sugativă

Aţi avut ocazia sã cunoaşteţi specimene din cele umane, tip sugativã, care se-ntovãrãşesc cu cei pe care îi simt mai buni decât ei? Şi le stau alãturea cât e nevoie pentru a le înţelege, mãsura şi aprecia potenţialul, structura intimã, modul de a gândi şi cel în care acţioneazã? Pentru ca mai apoi sã probeze noile tipare, modele şi pentru ca atunci când constatã cã, în mare, totul s-a dovedit descoperit, când nu mai existã loc de mari surprize, sã se dezlipeascã de ¥gazdãµ, lãsând-o nedumeritã, dezamãgitã, înrãitã? Genul acela de om de nimic, perfid, care el însuşi nu-i capabil de prea mult, cu neajunsuri mari şi hidoase, dar care scorneşte în oameni dupã ceva ce lui însuşi îi lipseşte, nutrind speranţa unei întregiri perfecte, dar imposibile, incompatibile cu structura lui lacunarã, tragicã, demnã de toatã mila? Aţi cunoscut astfel de oameni diabolici, primejdioşi şi cinici, a cãror menire, dacã îi putem spune astfel, este aceea de a-şi rãsuci aproapele pe toate feţele, analizând fiecare detaliu, pânã când se plictisesc şi-şi aleg altã jucãrie, în cãutarea indefinibilului? Oameni lipsiţi de esenţã, dezastruoşi, oameni rãi, oameni negri. Care prin simplul fapt cã vor mai mult, denotã cã ei înşişi se cred prea buni. Ceea ce e trist şi condamnabil, motiv pentru care aceste sugative de oameni n-au o existenţã prea fericitã, nici împlinitã, nici liniştitã. Încontinuu flãmânzi dupã mai mult, cãpuşe, bureţi, sugative, prizionieri de neîndestulat ai propriei vieţi. Feriţi-vã de ei.

Later edit. M-am gândit sã-l intitulez “Autoportret”, dar n-am fãcut-o. :p

Sursã imagine

2 Comments

  • Laura 2012-05-31 Reply

    Desi am tacut (pana acum) in privinta acestui articol, marturisesc ca m-a preocupat in mod special, tema surclasand chiar si aspectul sau auctorial. Care va sa zica, de aceasta data, independent de draga mea autoare, am citit, cu mare interes, excursul despre personalitatea de tip sugativa (la o adica, de ce n-am numi-o ¥absorbantµ? s-ar pastra proportiile deficitelor aduse, dar am mai leza putin si statutul ingratei entitati profitoare). Evident, problema este complexa si are multe aspecte (:-)) si ma fascineazã atat din perspetciva circumstantelor agravante (foarte bine punctate mai sus), cat si a celor atenuante (au, oare, nu cumva, intelepciunea milenara a parazitilor mizeaza pe faptul ca supravietuirea lor se bazeaza pe o colaborare hranitoare cu victima?). Nu sugerez nicidecum ca orice tegument isi merita capusa pe care-o cara, ci, dimpotriva, indraznesc sa sper la invatarea temeinica (pana-n adancimea genetica, daca s-ar putea, cu timpul) a masurilor profilactice. Sa vedem atunci cum le-o mai fi. Sa nu li se permita accesul la resurse, sa ne ferim de ei, cum spui tu, sa-i lasam sa moara dupa ce s-au canibalizat ori sa aiba soarta dinozaurilor disparuti, nu cea a plosnitelor recurente. Am zis! (si inchin pentru o viata fara pete pentru sugative hulpave!)

    • Cudi 2012-05-31 Reply

      Sa toastam in cinstea sugativelor hulpave, si implicit, a subsemnatei! :p

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: