Muşuroiul

O piaţã, un parc, un loc public unde oamenii se adunã şi stau, nu fac nimic. Astfel de situaţii, locuri, mã fascineazã de-a dreptul. Practic, e ca şi cum aş asista la o însumare de oameni, singulari şi însinguraţi, solitari sau în cuplu, în familie sau între prieteni. O însumare de caractere şi destine, care se analizeazã reciproc, se privesc şi se eticheteazã, în felurite chipuri. Un film mut, fãrã erou principal, a cãrui intrigã se rezumã la vremea bunã şi al cãrui deznodãmânt ţine de nevoile lumeşti ale fiecãruia, de foame, somn, sete, program tv etc. Singurii rupţi de inerţia masei sunt întotdeauna copii. Ei sunt cei care animã peisajul gânditorilor selenari, cei care tulburã liniştea interceptãrilor tacite dintre cei prezenţi, altfel decât cei cãrora nu le scapã nici un detaliu vestimentar, estetic, de ţinutã, nimic. Moment de meditaţie profundã, în masã. Moment pur democratic, în care, precum în faţa morţii, suntem egali. Indiferent de tricou sau camaşã cu cravatã, de papuci ori pantofi din piele veritabilã, cu toc. Aici poţi vedea tot felul de trãiri, tot de felul de sentimente, de stãri, atitudini, emoţii. De la doi tineri sãrutându-se ca şi cum ar fi singurii oameni, la bãtrânul sprijinit în cârjã, singur şi resemnat în faţa aşteptãrii. Atâtea lumi diferite într-un singur loc, într-un singur timp. Rai şi iad laolaltã, amestecate, alambicate, o mostrã a ceea ce suntem ca întreg. Un cor pe mai multe voci, şoapte, un “împreunã” care ne face sã ne simţim şi mai singuri. O sumã de unici atât de asemenãtori, cu aceeaşi sorginte şi acelaşi sfârşit. Un muşuroi de oameni, când frenetic, când inert, servind aceleiaşi inutilitãţi vremelnice. Bucurându-se de locul lor ca parte din întreg, de rolul lor în adunarea vieţii, eroi necunoscuţi din panteonul existenţei. Mirene momente, când o razã de soare animã atâtea suflete, ce se acompaniazã reciproc în faţa morţii. Un cimitir viu, cu înscrisuri vesele şi menire tragicã. Toţi aceşti oameni vor arde ca lumânãrile, rând pe rând. Peste jumãtate de veac, copiii de azi vor fi bãtrânii de mâine. Restul – tãcere. În urmã, poate câteva regrete. Acum, când mulţi am uitat jocul şi nu ne mai mirã nici faptul de a fi, chiar şi acum, suntem inerţi. Şi tot inerţia e motorul cu care mişunãm laolaltă şi singuri prin canalele sãpate în acelaşi şi acelaşi repetabil muşuroi.

4 Comments

  • Iulia Kelt 2012-06-04 Reply

    un tablou compus din cuvinte genial 🙂

    • Cudi 2012-06-04 Reply

      Oau, Iulia, multumesc!

  • ocsike 2012-06-04 Reply

    Un film mut…

    • Cudi 2012-06-04 Reply

      Welcome in to my world.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: