Cum ţi-ar plăcea să fii sedus/ă

[Text scris în urmă cu mulți ani, pierdut, recuperat și republicat]

Grea întrebare. Dată naibii. E ca şi cum aş face publică harta ce indică traseul spre ditamai comoara. Şi zău, se pierde din farmec. Aşa că în locul drumului precis şi sigur, aleg să îmbârlig oarecum situaţia foarte simplu: rup harta în două, apoi în patru, apoi din nou în patru fiecare jumătate şi tot aşa, până obţin un puzzle minuţios, elucidabil doar de către minţile luminate. Păi da, cum altfel, comoara-i comoară, comoara-i a mea, comoara — doamnelor şi domnilor, sunt eu, eşti tu, aşa că merită tot efortul. Cred. Sper. La naiba, încă sper!

Altfel ar fi fost simplu. Prea uşor, zic. M-aş fi prezentat fain frumuşel la Marea Adunare a Bărbaţilor Fatali, Supereroi, Putred de Bogaţi, Puternici şi Sensibili, membri cu drepturi depline ai Mensa şi în Marea Lojă masonică din ţară, l-aş fi ales pe “ales” şi cât ai bate din palme l-aş fi avut la picioarele mele, masându-mi tălpile cu loţiune ambroziacă. Cum ziceam însă, e iritant de plictisitor să obţii atât de simplu un specimen pe care mai apoi să-l contempli un timp mai lung sau mai scurt din toate unghiurile, din toate ipostazele, până la epuizare, până la satisfacţie aristotelică (purificare spirituală prin contemplaţie artistică, că doar “alesul” e desăvârşit şi îndegrabă eliberator de emoţii, nutrite sub auspiciul unor dereglări psihice de care noi, sexul slab, suntem prea adesea suspectate). Aşadar, pentru un plus de farmec şi câteva insecte din ordinul Lepidoptera fâlfâind din aripioare prin cerurile stomacului, adăugăm imperios condimentul seducţiei, infracţiune trecută cu vederea de legea socială dar aspru pedepsită de gânduri, de frământări în ceas de noapte, de apetit, dar mai ales de suflet. De bună voie şi nesilită de nimeni, mă las sedusă şi-mi asum cu stoicism rolul de manipulator manipulat, fiindcă în loc să sparg pungi cu bilute de aer e mai interesant să înnod şi să deznod firul în patru, pretinzând aluzii, subînţelesuri, emoţii.

Tata avea o vorbă: “bărbaţii sunt pe cale de dispariţie”. Şi încă o mai are. Şi avea, şi are dreptate. Deşi nu am ajuns încă în faza aceea turbată când îi vom reproduce pe bărbaţi în eprubete de laborator, trebuie să fim precaute. Perfidul joc al seducţiei, solicitantul act de manipulare bilateral conştientizată, trebuie interpretat cu maximă prudenţă, fiindcă intuiţia tipului i-ar putea juca feste, iar povestea aia cu “fă-te-ncolo, vino-ncoa” să fie interpretată adliteram. Ş-atunci rezultă buze umflate de ambele baricade ale războiului dintre manipulatori. În mod straniu dar ilustrativ pentru nivelul cognitiv, intuitiv – fiecare pas al seducţiei îl iniţiem noi, femeile, iar faptele partenerului sunt acţiunea propriuzisă a ceea ce noi i-am lăsat de înţeles că aşteptăm să facă. În cazul meu, nodurile acelea de care vorbeam mai sus sunt multiple şi suprapuse. Noduri diverse: marinăreşti, de alpinism, fundiţe ca la adidaşi, noduri de cravată, de toate pentru toate situaţiile. De unde rezultă următoarea formulă: deşi ştiu că el mă place, trebuie să mă convingă că nu e tocmai aşa, că eu îl seduc precum o mimoza pudica iar când el, în cele din urmă se va prinde, eu pretind că nu mă interesează, că de fapt s-a înşelat iar în loc de mimoza apare diabolica, şireata cu antecedente sentimentale, şi o luăm de la capăt, iarăşi, dar sub altă formă. Şi tot aşa până când intervine ursita şi se-ntâmplă să ajung în braţele sale fie salvată de la înec sub forţa cascadei Niagara, fie de lătrăturile unui Azorel comunitar ce-şi face veacul lângă scara de blog a mătuşii de 50 de ani, nemăritată, cu voce stridentă, fursecuri în cuptor, bigudiuri prevăzătoare în cap şi voce piţigăiată. Şi pe care, independent de voinţa-mi proprie, se pare că o moştenesc.

E joc psihologic. Şi nu e greu de învăţat, regulile sale sunt bine întipărite undeva în ADN, presupune atitudine, imagine şi rol de inabordabil de ambele părţi, pe rând, sistematic, obsesiv şi patologic. Restul sunt poveşti. Căruţele de flori parcate în faţa uşii, cutiuţele cu bomboane legate cu fundiţe roşii şi multe, multe inimioare, sclipici şi dedicaţii şi lumânări şi arome şi lacrimi… pffuu — prea multe nimicuri. Nope. Nu cu dinastea. Cu mine, seducţia e o luptă a minţii, gând la gând, corp la corp, pe o arenă însângerată de sentimente contradictorii, pasionantă şi care lasă în urmă multe cicatrici. Artileria din dotare: neuronii aliniaţi la datorie. Dacă manipularea ţi-a dat câştig de cauză – m-ai dominat şi, implicit, sedus, urmând să arborez steagul alb. Dacă nu, înhamă-te la căruţa cu petale colorate şi parcheaz-o la uşa cui vrei tu, fiindcă alchimia dintre noi nu funcţionează.

Până una alta, râd şi nu prea la gândul de prinde un loc bun, în primele rânduri, la Marea Adunare a Bărbaţilor Fatali, Supereroi, Putred de Bogaţi, Puternici şi Sensibili, membri cu drepturi depline ai Mensa şi în Marea Lojă masonică din ţară, speranţă ce intră deopotrivă la categoriile “Ha Ha Ha!” şi “Dă Doamne!”. Iar dacă nici faza asta nu funcţionează, dacă adunarea acelor bărbaţi minunaţi şi deosebiţi şi atât de mişto nu se va înfăptui, în lipsă de eroi, jocul manipulării îl voi ridica la rang de artă, ajungând la vorba unui bun prieten, cum anume să învăţ a mă manipula cu artă şi măiestrie, de una singurică. Amin.

Uitasem să vă spun fetelor, cică întâlnirea de luna asta a Marii Adunări a Femeilor Utopice, Laşe, Labile Psihic, Seduse şi Abandonate, C-Aşa Le Place Lor să Fie, se amână! Aşa a zis mătuşa. :(

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: