Insensibilitatea cotidiana

Redau integral textul lui Andrei Pleşu, alte cuvinte fiind de prisos, Dianaticus Cudi vã invitã la un moment de recunoaştere. Enjoy!

Insensibilitatea cotidianã

“Faptul de a avea imaginaţie e o garanţie de nefericire. Nu te poţi bucura de imediat, fie pentru cã îţi aminteşti, melancolic, de necazuri trecute, fie pentru cã te preocupã dificultãţi viitoare. Nu te poţi bucura de amintiri agreabile, pentru cã ele ţin de trecut, şi nu te poţi bucura de posibile împliniri viitoare, pentru cã te gîndeşti la obstacolele sau, pur şi simplu, la timpul care te separã încã de ele. Eşti mereu, printr-un soi de neodihnã a asociativitãţii, în altã parte decît acolo unde tocmai trãieşti ceva. Nefericirea zilnicã e incapacitatea de a fi contemporan cu experienţele proprii. Altfel spus, e un viciu de concentrare. În loc sã focalizezi extatic asupra punctului, te laşi confiscat de liniile virtuale care îl preced sau îi urmeazã. Fericirea aflatã la îndemînã se dizolvã, subminatã de nostalgii, anxietãţi, false luciditãţi, presentimente. Ceea ce înseamnã cã ea nu mai e resimţitã ca fericire, nu mai e recunoscutã în splendoarea simplitãţii sale.

Dar dacã te mişti printre obiecte şi realitãţi pe care nu le recunoşti ca atare, se cheamã cã te mişti într-o lume închipuitã, într-o plãsmuire care n-are nimic de a face cu lumea adevãratã. Eşti captiv într-o reţea de ipoteze private, într-un univers paralel. În universul acesta nu te poţi întîlni decît cu tine însuţi, în forma ta cea mai proastã. Iei fiecare lucru drept altceva decît este, şi anume drept ceea ce fac din el aprehensiunile, spaimele şi reveriile tale. Bucuria realã, palpabilã, e adumbritã de o legiune de impuritãţi imaginare. La fel, nefericirea realã e camuflatã de nenumãrate anestezii conjuncturale. Cu alte cuvinte, nu sîntem capabili sã recunoaştem, ca atare, nici fericirile, nici nefericirile curente. Luãm drept fericiri satisfacţii de mîna a doua şi drept nefericiri mici crize de indispoziţie.

Întîlnim oameni extraordinari şi nu percepem şansa de a-i fi întîlnit. Trãim împrejurãri spectaculoase şi nu citim în ele amprenta destinului. Ratãm, clipã de clipã, miracolul, semnificaţia, patosul. Ratãm, deopotrivã, ¥sentimentul tragic al vieţii“, abisul cîte unei zile, catastrofa latentã a cîte unei întîmplãri oarecare. Sîntem inadecvaţi, oblici, afoni şi orbi. Trãim stins, pe o nesfîrşitã tangentã la real, inapţi sã distingem între esenţial şi accesoriu, între ce e important şi ce nu, între circumstanţa decisivã şi accidentul colateral. Interlocutorul optim e în faţa noastrã şi nu-l recunoaştem, bucuria vindecãtoare ne stã în preajmã şi n-orecunoaştem, drama transfiguratoare trece pe lîngã noi şi n-o recunoaştem. Sîntem înconjuraţi de semne pe care nu le recunoaştem ca semne, de apeluri pe care nu le înregistrãm, de prilejuri care ne scapã. Pînã şi moartea proprie ne apare ca improbabilã. N-o putem recunoaşte ca problemã acutã a reflexiei cotidiene. Traversãm, aşadar, un peisaj luxuriant, fãrã sã-i recunoaştem anvergura şi sensul. Sîntem subiecţii unui acces perpetuu de neatenţie. Insensibili la registrul inaparentului, gata sã uitãm ceea ce ne contrariazã, nu ne mai lãsãm tulburaţi decît rar, de cîteva ori în viaţã, sub şocul, nelumesc, al unor iubiri, euforii sau suferinţe insuportabile. Recunoaşterea realului în uimitoarea lui, nudã, realitate devine, abia atunci, un eveniment.

Într-un anumit sens, Noul Testament este istorisirea trecerii – nerecunoscute – prin lume a lui Dumnezeu. Pe Iisus, dincolo de cercul restrîns al cîtorva discipoli (şi ei ezitanţi la rãstimpuri), nu-L recunoaşte nimeni ca fiind ceea ce este. Iar El tocmai asta cautã: nu sã I se arate recunoştinţã din partea celor pe care îi instruieşte sau vindecã, ci sã fie recunoscut de ei în adevãrul Lui. Nerecunoscut ca Dumnezeu în vremea petrecerii lui pãmînteşti, suspectat, hãrţuit, judecat, batjocorit şi ucis, El nu e recunoscut nici dupã Înviere. Maria Magdalena îl ia drept un grãdinar oarecare, doi dintre ucenici, pe drumul spre Emaus, îl trateazã ca pe un strãin. Cel nerecunoscut are, întotdeauna, statutul strãinului, al intrusului care tulburã ordinea placidã a lumii. Dumnezeu, în Noul Testament, e Cel nerecunoscut, Strãinul suprem, care vrea sã vindece lumea de propria ei înstrãinare. Înainte de a promite oamenilor o înviere definitivã, la sfîrşitul timpului, El le cere sã învie în viaţa de acum, adicã sã se comporte ca nişte oameni vii. Iar oamenii cu adevãrat vii sînt cei care nu trec pe lîngã Dumnezeu fãrã sã-l recunoascã. Oamenii veacului, adicã ai momentului, se simt bine – şi legitimi – în postura de fiinţe cunoscãtoare. Credinciosul e cineva care vrea, în plus, sã fie o fiinţã re-cunoscãtoare.”

Sursa: http://radioas.ro/2012/03/andrei-plesu-insensibilitatea-cotidiana/

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: