web analytics

River

Dupã ce am nãscut, care naştere a fost naturalã şi uluitor de uşoarã, am început sã mã simt din ce în ce mai rãu. Trebuia sã urc un etaj pentru a ajunge în salonul piticei ca sã o alãptez; în doua zi dupã marele eveniment abia am reuşit sã urc treptele iar în a treia mã simţeam ca şi cum aş fi urcat Everestul. Nu puteam sã mã aşez pe scaun şi mã încãpãţânasem sã o alãptez sprijinitã de un perete, asistentele deducând din atitudinea verticalitãţii forţate cã sunt ok şi mã vait de aiurea, ca o mamã ipohondrã ce sunt. În a patra am implorat dupã calmante, am refuzat sã mai urc la fetiţã şi toţi: medici, asistente, familie, au concluzionat cã sufãr de depresie postnatalã. Şi am rãmas singurã. Ţin minte cã pe la orele amiezii m-am dus la baie şi am avut o senzaţie de uşurare… Am stat însã mult în baie pe closet, atât de mult încât o infiermierã a trebuit sã mã scoatã de acolo. Vãzând ce fãcusem s-a precipitat toatã, m-a întins în pat şi în nici un minut, ca rãspuns la ţipetele ei a apãrut o asistentã bãtrânã şi ursuzã, pe care o uram fiindcã nu mi-a fãcut injecţie calmantã deunãzi acuzându-mã de fumuri, fiţe şi impresii la mansardã. Nu înţelegeam ce se petrece, însã am urmat întocmai indicaţiile ei. Mai dura câteva minute pânã ce doctorul de gardã avea sã ajungã la mine iar pânã atunci trebuia sã se descurce singurã. Mi-a bãgat în gurã un pansament mare din tifon şi mi-a zis sã strâng tare de el, sã nu mã mişc, sã înţeleg cã nu se poate altfel, sã rezist… Ce a fãcut ea s-a pierdut undeva în mine, au urmat câteva minute de groazã citite în ochii colegei de salon, asistentei şi infirmierei.

Nu a durat mult şi m-au pus în scaunul cu roţi, iar mai apoi m-au aşezat pe masa de operaţie. Doctorul îmi explica nu ştiu ce, asistenta a fost certatã şi alungatã din salon, iar infirmiera aceea bãtrânã şi micuţã şi slãbuţã şi simpluţã îmi mângâia necontenit capul. Priveam fãrã reacţie cum uşa salonului s-a închis în urma asistentei şi în clipa aceea m-a încercat un sentiment imens de pustiu, însingurare şi depãrtare, ştiind cã dincolo de uşã nu e nimeni pentru mine. Am închis ochii, l-am auzit clar pe bãrbatul în halat alb cum repeta cã nu avem timp pentru anestezie, cum reproşa sãrmanei infirmiere toate cele, cum insista sã îi vorbesc, sã rãmân conştientã, sã spun ceva, orice… Privirile ni s-au întâlnit, cãuta sã citeascã într-a mea durerea, disperarea, eu însã îl priveam în linişte, închipuindu-l transparent şi în spatele sãu uşa, dincolo de care nimeni pentru mine. Şi îl priveam deznãdãjduitã împingîndu-mi lacrimile înapoi cu gândul, fãrã a zice nimic, fãrã a ţipa, fãrã a geme, fãrã a schiţa pe chip urmele torturii. Şi el vorbea tot mai tare, şi el ţipa, şi mã chema. Mi-am întors privirea spre infirmierã şi în ochii ei, minune, am gãsit ce cãutam. Aveam ace în mâini însã am întins palma stângã, ea a simţit chemarea şi mi-a prins mâna într-a ei, strângând-o uşor. M-am afundat în ochii ei, agãţându-mã de cãldura lor. Mã privea cu atâta milã, compasiune şi nu exagerez, dragoste. Ori cel puţin asta am gãsit eu într-înşii. Eu o priveam miratã, salvatã, fãrã sã clipesc, fãrã sã o pierd. Iar el ţipa la amândouã, iar ea îmi mângâia capul şi pãrul cu o mânã, cu cealaltã strângându-mi stânga, cu ochii într-ai mei, râul meu. Nu mai conta cã nu e nimeni în spatele uşii pentru mine, eram doar noi douã şi ea a fost salvarea mea. My river.

Dupã tot episodul, îmi amintesc de o altã asistentã ce mã anunţase cã trebuie sã mergem la terapie intensivã pentru a primi sânge. M-am ridicat în capul oaselor, mi-am cãutat papucii cu vârful degetelor, sub privirea ei stupefiatã. Sã mergem, am zis. Pe holul de la terapie intensivã erau asistente, infiermiere, doctori şi toţi s-au dat la o parte pentru a trece eu. Şi mã priveau şi nu îmi spuneau nimic. La întoarcere, la fel. A doua zi, a treia zi, de câte ori mergeam la terapie, stãteau toţi încolonaţi de-o parte şi de alta a holului, aşteptându-mã. Nu ziceau nimic, doar mã priveau. În cele din urmã n-am mai rãbdat şi am întrebat asistenta ce-mi potrivea punga de sânge de ce se uitã toţi la mine ca la extratereştrii. A zâmbit, mi-a mângâiat capul şi mi-a explicat: pentru cã trebuia sã fiu în comã, inconştientã, latã, sfârşitã. Iar eu mã plimbam pe holuri, iar eu eram sirenã pe uscat.

Dupã alte câteva zile şi analize cu rezultate la fel de proaste, doctorul m-a înştiinţat încurcat cã mai aveam de îndurat o operaţie, fiindcã ultima intervenţie pe “viu” a fost nereuşitã. Dar, mã asigurase el, de data asta aveau sã mã adoarmã. Iar eu îl priveam seninã, sperând cã infiermiera mea va fi acolo sã îmi ţinã mâna într-a ei, sã îmi mângâie ochii, sã mã priveascã cum dorm şi sã mã iubeascã. Tânjeam dupã al meu râu.

Crãciun fiind, mã simt crunt de singurã şi slabã, ca într-un deşert fãrã râuri. Şi în miezul acestor zile pline de luminã şi bucurie pentru atât de mulţi, mã simt ca atunci când uşa salonului s-a închis şi nimeni nu era dincolo de ea, doar pentru mine şi durerea mea. Un râu al meu aş fi vrut şi eu… şi altul pentru tine.

Cu drag, pentru Mihaela

12 Comments

  • Mihaela 2012-12-25 15:38 Reply

    Poate cã e râul de lacrimi pe care-l aşteptam de atâtea luni şi care au secat în deşert, dupã atâtea intervenţii pe viu şi neprevãzute, care anesteziazã tot… Sau poate tocmai, fiind Crãciun, the river o fi îngheţat înainte de a curge, din cauza uşilor pe care le-am închis chiar eu, cerând ajutor şi vãitându-mã prea mult de ceva ce doar eu percepeam.
    I`m just the shadow of the smile I used to be…
    Nu am suficiente cuvinte sã-ţi mulţumesc… 🙂

    • Cudi 2012-12-25 16:03 Reply

      Hei, nu-mi multumi… zambeste-mi, doar. Si ramai langa. 🙂

      • Mihaela 2012-12-25 17:58 Reply

        Am şi zâmbit… puţin, pentru cã ai scris aşa frumos 🙂

  • Vlad 2012-12-25 15:40 Reply

    Cât de frumos poţi sã scrii despre lucruri urâte…
    Nu am convingerea cã existã pentru fiecare un râu, am doar convingerea cã fiecare meritã unul. Îţi doresc din tot sufletul sã ai parte de ceea ce-ţi doreşti sau, mai degrabã, de ceea ce ai nevoie!
    Cu drag,
    Vlad

    • Cudi 2012-12-25 16:06 Reply

      🙂
      Asemenea si tie, Vlad. Si… multumesc.

  • irina 2012-12-25 18:06 Reply

    Cudi, capul sus! Ce-a fost rau, a trecut! Lasa trecutul in urma si vezi viitorul! Craciun vesel!

    • Cudi 2012-12-25 18:13 Reply

      Sa inteleg ca esti in toane bune, tocmai azi?! :p
      Azi nu-ti zic nimic, azi e delicat, azi esti tu. 😀

      • irina 2012-12-25 18:30 Reply

        Sunt sub o masca falsa si ma mint singura, macar azi sa fie altfel :)))

        • Cudi 2012-12-25 18:55 Reply

          😐 Urmez si eu, in curand.

  • 'mnealui 2012-12-27 11:28 Reply

    Stii ce mi-a spus odata Ionut? Totdeauna e loc de mai rau. Si m-am convins, asa este. Dar las’ ca vine ea vara!

    • Cudi 2012-12-27 13:11 Reply

      Sa vina, ca mi-a inghetat sangele.

      • Mihaela 2012-12-27 14:03 Reply

        Sã vinã vara aia-n care sã zâmbim din toatã inima, indiferent de anotimp! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: