web analytics

Belalim

Şi nu mai dau lumii de ştire
Ideea de care mã tem,
Cã nu mai existã iubire,
Aşa cum existã blestem.

(Adrian Pãunescu, Totuşi iubirea peste blestem)

Bunãoarã, acesta nu este un plânset de dragoste. A (nu) se citi în diagonalã de cei care au dezvoltat alergii emoţionale la astfel de lirsme, a nu se citi cu încordarea raţiunii, fiindcã e ilogic, a nu se interpreta şi asuma subiectiv, a nu se proiecta inutil. Astfel m-a inspirat melodia de mai sus şi dupã repetate eforturi de a gãsi o altã interpretare sau abordare, m-am întors la ale inimilor eterne şi fascinante inepţii. Ptiu, sã nu le (vã) fie de deochi celor fericiţi!

Este sau nu inspiratã ideea, dar eu am sã vorbesc despre frumuseţe şi urâţenie şi belea. M-am gândit zilele astea cum cã frumoşi ne aflãm iubiţi şi iubind şi altfel decât astfel nu suntem frumoşi pe cât ne e dat sã fim. Cu toţii vrem sã fim frumoşi, lei regi peste orizonturile existenţei noastre. Şi uneori reuşim. Însã atunci când în numele frumuseţii şi a iubirii noastre suntem exilaţi de alţii sau plecãm de bunãvoie pentru a preveni rãul, atunci fie contextul, fie noi înşine, fie ceilalţi, fie emoţia… sunt de belea. Teama în sine e belea, frica, drama, imposibilul, regretele, neşansa happy endului. Laşitatea e şi ea belea. E ca şi cum ai vrea sã înoţi în mare şi, cu toate cã ai exerciţiul înotului, iubeşti marea, vrei sã înoţi cu fiecare celulã a fiinţei tale, n-o faci fiindcã e posibil sã te îneci. Viaţa e realã iar belele şi nebelele sunt imperios necesare pentru a fi noi înşine reali.

Literalmente şi nu, abecedarul iubirii însumeazã cuvinte simple şi pozitive, existenţiale, esenţiale, neechivoce şi pline de frumuseţe. Omul care iubeşte frumos proiecteazã frumuseţe asupra celuilalt. Vinovãţia, amãrãciunea, lipsa de sens, indispoziţia, suspiciunea, cearcãnele, lacrimile, complicaţiile, neînţelegerile şi tot alaiul acestor tristeţi nu se-alcãtuiesc din literele iubirii curate, astea-s limbi strãine, belele.

Auzit-a careva aceastã limbã? Existã, e moartã ori nenãscutã? E belea chestiunea în sine cã mã gândesc la vocabularul ãsta, e ca şi cum aş cuteza spre a pricepe graiul îngerilor, sau aş capitula în faţa unui mit mult prea înalt. Şi atunci? Rãmân eu. Şi tu. Sã jonglãm cu una, douã, trei, patru belele în acelaşi timp, cu ochii aţintiţi spre ceruri mai înalte şi cu urechile atente la şoaptele, inflexiunile, pronunţia angelicã. Rãmânând urâţi în cãutarea frumuseţii.

La the end-ul fiecãrui paragraf, am aruncat câte-un blestem de neiniţiat. În limbi strãine, invizibil. Mai apoi mi-am amintit de neşansã, ghinion, ursuzlâc. Belalim.

In the end, hello, my friend, and my love, goodbye.

Motive ar fi, însã cui îi pasã?!

BELALIM.

Cu precizarea cã nu totul se pretinde a fi înţeles,
Cu drag, pentru Ketherius.

8 Comments

  • irina 2013-01-04 19:41 Reply

    astept si melodia mea 😛

    • Cudi 2013-01-04 19:42 Reply

      Vine, vine… :p

  • Mihaela 2013-01-05 00:04 Reply

    Ai scris atât de frumos, cã-i de belea 😛
    Paradoxal, existã şi oameni care pretind cã iubesc şi, totuşi, te fac sã te simţi… mai puţin frumos şi oameni care nici mãcar nu pretind, dar te fac sã te simţi cel mai frumos. 🙂 Altã belea. 😀

    • Cudi 2013-01-05 00:35 Reply

      Bine punctat, Mihaela. 🙂

  • ketherius 2013-01-05 01:46 Reply

    Ai pus punctul pe i 🙂 Multumesc!

    • Cudi 2013-01-05 01:56 Reply

      Serios?!
      Eu sunt cea cu multumirile, nu tu, nu voi. 🙂
      Acum, care punct, care i?! :p

  • ketherius 2013-01-06 18:45 Reply

    Punctul belea pe i-ul pluricontextului.

    • Cudi 2013-01-06 19:57 Reply

      🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: