72

Trei situaţii penibile (nu e cuvântul potrivit, dar rămâne-va ăsta).

  1. Mă aflam în staţie, aşteptând microbuzul de ora 12 fix, care a venit la 13 fix.  Mulţi oameni, eu sprijinită de un castan în margine de trotuar, ignoring them. Opreşte un autoturism, şoferul îmi face semn cu mâna să mă urc, văd că aşteaptă, mă aplec să-i comunic un „nu, mulţumesc”, el mă întreabă dacă spre Haţeg, răspund împăcată că nu, spre Călan. Dar nu ştiu ce-mi vine şi mă întorc spre cei mulţi şi le spun politicos „dacă mergeţi spre Haţeg, puteţi urca în maşina aceasta”. Un glas de femeie se distinge dinspre mulţime, în timp ce vreo opt indivizi se înghesuie să prindă loc în maşină. „Bună, Claudia! Noi mergem la Strei.” Identific sursa mesajului, mă uit lung la ea, încurcată, habar n-am cine naiba e. O privesc încă o dată, ba chiar aplec capul într-o parte de parcă aş analiza o exponată, zâmbesc tâmp, închei scurt: „ok!”. Au urmat vreo câteva zeci de minute în care n-am mişcat nici stânga, nici drepta, proptită cu un ochi în semafor şi altul lungit pe carosabil, răscolindu-mi mintea, amintirile, „gugălind” prin sertarele creieraşului meu, poate, poate îmi amintesc cine dracu era. Până la urmă am îngrădit aria researchului la anii de gimnaziu, vocea ei cu inflexiuni ciudate şi sunetele-i tărăgănate sugerându-mi că în acel perimetru ne-am fi intersectat. Aş fi putut s-o întreb pur şi simplu cine e, dar n-am făcut-o. Ceva din mine, din spectrul negativ al felului meu de a fi, îmi spunea că n-are sens, nu merită, chiar nu mă interesează. Însă i-am simţit privirile arzându-mi ceafa în aşteptarea microbuzului şi m-a pârlit prezenţa ei.
  2. N-am idee care e nivelul critic al umorului de care dau dovadă, cert e că am dezvoltat o alergie faţă de momentele alea nefericite când un altul mă anunţă că urmează să redea o glumă, un banc, o povestioară amuzantă. De ce mă enervează? Pentru că emitentul aşteaptă să râd, iar eu n-am certitudinea că voi putea hohoti natural; din capul locului mă-ncord, muşchii faciali zici că se blochează şi, zău, nu vreau să-i creez disconfort persoanei în cauză privind-o constant serios prin faptul că nu-mi vine, nu pot improviza enjoy-uri decât dacă se dovedeşte fie un foarte bun povestitor, fie gluma sa chiar e mişto, e trăsnet. Iar experienţa într-astea mi-a dovedit că ăştia buni pentru mine sunt foarte puţini, râsul meu nu poate fi generat de oricine, aşa că situaţiile de genul mă pun într-o inconfortabilă gardă se sfârşeşc penibil, îmi epuizează energia, căci eu nu ştiu să râd când nu-mi vine natural a râde. Omul însă nu pricepe, îşi continuă glumiţa, eu ascult cu un zâmbet strâmb desenat pe chip, râd mut când nu e cazul crezând că poanta şi chinul prefacerii s-a încheiat, ăla îi dă mai departe şi-n spatele ochilor mei se prăbuşesc continente, răbdări, incapacităţi, că aproape îmi vine să plâng. Of, don’t disturb the beast, ai milă!
  3. Decid să traversez o intersecţie în diagonală, alegând drumul cel mai scurt spre cutare magazin. Pe la mijlocul drumului întâlnesc privirea curioasă a unei doamne ce-mi pare tare cunoscută. Jesus, diriga din gimnaziu! Profa de germană! Evident, nu mai e loc nici de stânga, nici de dreapta, cu atât mai puţin să fac cale-ntoarsă. Zâmbesc larg şi rostesc un „Bună ziua!” cu aplomb strident şi străduit. Îmi răspunde salutului, dar, evident, nu se poate mulţumi cu atât şi îmi pune întrebarea aia naşpa „Ce mai faci?”. Ce naiba să-i răspunzi existenţialei interogaţii decât „…bine”? Urmat, bineînţeles, de reciprocitatea curiozităţii „…dar dumneavoastră?”. Eu am răspuns „bine” şi atât, chinuindu-mă să nu îmi dizolv rânjetul de pe faţă, acompaniat de un dat din cap în sens aprobator şi inutil, sufocând orice continuare a conversaţiei şi păşind mai departe, e drept, încetişor, spre magazin. Fuck!

12 Comments

  • Cuvânta 2013-05-20 Reply

    Ioiq, vad ca iti place umanitatea chiar mai mult decat mie! Sunt impresionata!
    Eu port vara ochelari de soare si imi imaginez ca nu ma vede nimeni, asa ca nici nu mai salut :)))
    Dar zau asa, chiar nu mai are nimeni nevoie de intimitate, mai ales in orasele mici unde pana si la buda te intalnesti cu careva?

    • Cudi 2013-05-20 Reply

      :))))
      M-ai provocat la nostalgii… De cate ori pe buda provinciala fiind, n-a trebuit sa urlu ca da, pe buda sunt (!!!), sau sa raspund ca nu, n-am ascultat prognoza meteo… :p

  • alma nahe 2013-05-20 Reply

    Trei situaţii comune. Fiecare le avem în noi şi-n afara noastră din “dotare”, cred.

    1.E foarte simplu să întrebi “cine eşti?”, da’ nuuuu, te simţi dator să-ti aminteşti, că deh, persoana şi-a amintit cine eşti, nu? Adică, ce? Tu ai memoria mai scurtă, sau cum?! 😆
    2. Nu-mi plac bancurile! Deloc! Niciodată nu mi-au plăcut! Şi nici nu le reţin.
    3. Ultima situaţie, e de departe cea mai cea, deşi, dacă mă întreabă ce fac, la timpul prezent, îmi vine să-i zic “uite, merg, ce să fac! acum stau de vorbă cu tine.” Cel mai mult mă enervează când mă întreabă “ce-ai mai făcut?”. Ce-am mai făcut de când? Că nu ne-am văzut de douăzeci de ani. De-atunci ce-am mai făcut? 😛

    • Cudi 2013-05-20 Reply

      Welcome in the club, Olimpia! 😀

  • irina 2013-05-20 Reply

    penibil e cand esti atat de distras ca n-auzi cand te saluta unul, iar ala de langa tine iti da un cot si-ti zice cu voce tare – vezi ca te-a salutat Xulescu… 😀

    • Cudi 2013-05-20 Reply

      Si ce se baga-n seama ala de langa tine?! :p
      Sa taca.

  • Mihaela 2013-05-20 Reply

    1. Ultima păţanie penibilă a fost: “Heeeei, nu mai cunoşti lumea?!?!”. Era un tip slăbănog cu o pârlitoare de porci în mână. Bravo lui că munceşte, da nu s-a lăsat până nu mi-a spus că ne ştim din şcoala generală. Da nu m-a întrebat ce mai fac. 😀
    2. Eu râd mult şi tare, aşa că şi aşteptările sunt mari când se spun bancuri. 😛
    3. Dacă nu satisface răspunsul la întrebarea “Ce mai faci?”, există şi întrebarea ajutătoare: “Şi altfel?” :))

    • Cudi 2013-05-21 Reply

      Tot respectul pentru parlitorul de porci (baiat finut, n-a pus intrebari existentiale) si abundenta rasului zgomotos (sufletul petrecerilor?)! :p

      • Mihaela 2013-05-21 Reply

        Şi azi am salutat o vecină… n-am scăpat de “Ce mai faci?”. Am început să râd şi abia am reuşit să răspund ceva :)) Numai tu eşti de vină :))))

        • Cudi 2013-05-21 Reply

          Citand-o pe Simona Tache, un raspuns destept la intrebarea ce mai faci poate fi “Uite, tocmai am facut caca!” :p

          • Mihaela 2013-05-21 Reply

            :)) Depinde cui răspunzi, s-ar putea să nu guste gluma….
            La ce rânjet aveam pe faţă, puteam spune “Uite, tocmai mi-am albit dinţii!” :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: