Alo, 112?

Pe când mă sprijineam în lopată, aşteptând ca tata să descarce roaba de nisip, aud o trosnitură puternică însoţită de zgomotul strident de frână. Întorc capul spre intersecţia din apropierea casei, dintre două drumuri drepte, şi înţepenesc instantaneu, cu gura cascătă. O singură maşină în decor, şi aia traversând intersecţia pe diagonală, lovind bordura şi răsturnându-se de două ori de la o înălţime de circa trei metri; un nor de praf în jurul ei, apoi linişte. Şocată nevoie mare, abia am îngânat un „mă duc să sun la 112”. Mergi, zice tata, cu voce pierită. Fug în casă, ridic receptorul fixului şi caut să respir echilibrat, să fiu inteligibilă la telefon. Sună o dată, sună de două ori, sună de trei ori, sună a patra oară… în cele din urmă răspunde. Fără să mă întrebe careva, ceva, eu răbufnesc: „Alo! A avut loc un accident…” şi n-apuc să continui că aud tonul telefonului. Rămân nedumerită, zic, ăştia mă sună ei sau ce?!

Formez din nou. 112. Sună o dată, şi încă o dată, şi încă o dată… În cele din urmă aud o voce de femeie sictirită, mă înştiinţează că ei sunt cu urgenţele, iar eu zic într-un suflet că a avut loc un accident grav la intersecţia drumului cutare cu drumul cutare. Mă pune să repet, repet, apoi îmi face legătura cu o altă persoană. De data asta, bărbat. Mă salută, îi spun şi ăstuia ce s-a întâmplat, îi explic că eu am văzut de la depărtare scena, de la zeci de metri, şi că ar fi minunat să trimită pe cineva acolo, mă rog, din perspectiva mea accidentul fusese destul de violent, de aia îi sunasem. „Sunt persoane încarcerate?”, continuă el. N-am de unde să ştiu, îi explic, eu am văzut scena din poarta casei şi instantaneu am fugit la telefon să-i anunţ… „N-aţi putea merge dumneavoastră până acolo?”, mă roagă el, să văd dacă este vreo persoană încarcerată şi apoi să-i sun din nou. Poate puteţi trimite dumneavoastră un echipaj de poliţie la faţa locului, e aproape, insist eu, că sincer nu vroiam să merg acolo, deja se adunaseră zeci de gură cască împrejurul maşinii. O să trimitem acum, îmi răspunde bărbatul. Închid telefonul, ies în curte, ai mei îmi spun că au ieşit doi bărbaţi din maşină, că sunt acolo, printre oameni, teferi, în picioare. Sună telefonul.  Intru din nou în casă, ridic receptorul, tonul. Ies afară din nou.

Apuc să încarc două roabe de nisip, sună iarăşi. Mă duc mai în grabă, de data asta pompierii. Bună ziua, aţi anunţat un accident, îmi spune bărbatul, după care mă întreabă: care este starea copului rănit? Clipesc spre infinit de vreo trei ori, apoi întreb: care copil? Ni s-a comunicat că ar fi un copil rănit, explică el, eu neg. Am văzut de la distanţă de vreo 50 de metri o maşină rostogolindu-se de două ori peste cap şi am anunţat la 112… n-am pomenit nimic de nici un copil… Sunt oameni răniţi grav, continuă el? Domnule, continui eu, sunt mulţi oameni de jur împrejur care stau pur şi simplu cu mâinile în sân şi nu se agită nimeni… Dacă ar fi fost vreo persoană rănită grav, cred că alta era atitudinea lor, explic eu, iar bărbatul de la telefon încheie politicos cu „vă înştiinţăm că, totuşi, noi am trimis deja un echipaj SMURD la faţa locului”. Mulţumesc, mulţumesc, ies afară în curte şi după câteva minute deja aud de departe sirenele ambulanţei. O vedem, drumul fiind drept, apreciem promptitudinea intervenţiei, vine, vine, vine, iat-o, a trecut podul şi… trece în viteză pe lângă mulţimea de oameni, pe lângă maşina poliţiei şi dusă e. Asta o fi venit la un alt caz, în oraş, zice tata. Şi trec aşa vreo 10 minute, chiar 15… Mama glumeşte spunând că ăia or fi fost cu ambulanţa, dar s-or dus şi ei să bea o cafea. Apar şi vecinii care doar ce se întorseseră de prin oraş şi spun că au văzut ambulanţa trecând prin Ceangăi… Mă rog.

Sună telefonul. Mă duc, ridic receptorul, era şoferul de pe ambulanţă care pur şi simplu nu găsea adresa mea. Adresa mea?! Da, n-aţi sunat dumneavoastră la 112? Oh, ba da, explic eu, însă eu n-am chemat ambulanţa! Am văzut de la distanţă cum o maşină s-a răsturnat urât de tot şi am anunţat accidentul la 112, crezând că e nevoie de ajutor… Şi am explicat că la intersecţia dintre drumul cutare şi drumul cutare s-a întâmplat totul, nu în curtea mea… Acolo unde erau oamenii ăia adunaţi, insistă şoferul? Da, dom’le, aţi trecut fix pe lângă locul accidentului, acum vreo 15 minute. Şi de ce nu ne-a făcut semn poliţistul?! Bine, bine, am înţeles, continuă şoferul enervat, dar sunaţi, vă rog, la dispecerat şi spuneţi-le că nu la adresa dumneavoastră trebuia să intervenim! Ok, mulţumesc, închid. Formez 112, sună o dată, sună de două ori, sună de trei ori… apoi aceeaşi voce feminină plină de lehamite şi plictisită de viaţă. Am anunţat un accident în urmă cu vreo jumătate de oră la intersecţia drumurilor cutare şi cutare, încep eu… Da, zice ea. Şoferul de pe ambulanţă m-a rugat să vă sun şi să vă comunic că nu la mine acasă trebuia să-i trimiteţi, ci în intersecţia cu pricina. Şi încheie madam cu un „bine” în halul ăla de hotărât de zici că am deranjat-o în plin proces de lăcuit unghii.

Acum. Potrivit lui nea’ Petre, vecinul cu caprele,  care s-a deplasat la faţa locului şi s-a alăturat mulţimii de privitori curioşi, în maşină se aflau doi tineri în jur de 20 de ani pe locurile din faţă şi în spate unchiul lor, proprietarul „presupusului” Audi. Şoferul a zis că i s-a blocat pur şi simplu volanul, asta fiind cauza pentru care, fiind singuri pe drum drept şi cu prioritate, au fost protagoniştii unei răsturnări ca-n filme. Nimeni n-a păţit nimic, însă cei doi tineri aflaţi pe locurile din faţă se află acum între viaţă şi moarte, după ce vârstnicul lor unchi şi proprietar al maşinii, a ameninţat în faţa tuturor că el, cu mâna lui, îi va omorî.

6 Comments

  • Alex 2013-07-15 Reply

    Sfarsitul face toti banii…!

  • ketherius 2013-07-15 Reply

    Ar fi de ras, daca n-ar fi de plans.

  • Cudi 2013-07-15 Reply

    La naiba, pierdeti esentialul, am incarcat zeci de roabe cu nisip!

    • ketherius 2013-07-15 Reply

      Si ce te lauzi? As fi inteles sa te lauzi daca ai fi carat cu galeata, da’ cu roaba e deja lux, distractie.

      • Cudi 2013-07-15 Reply Author

        Am incarcat, partea cu caratul era pentru a-mi trage sufletul! Of, of!

    • Alex 2013-07-16 Reply

      Pai ce mai este compasiunea in ziua de azi…?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: