web analytics

Parintii: de invidiat, de compatimit?

Femeile de vârsta mea, fostele colege, prietenele, rudele etc. au cel mult un copil. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, doar două femei din cercul meu social au câte un copil. În sfera onlineului, unde contactele sunt însutite, proporţia e cam aceeaşi. Şi nu cunosc, chiar nu cunosc vreo familie, o femeie cu doi, trei copii. Citesc presă, articole, bloguri şi remarc o modă, un trend prin care se respinge ipostaza femeii cu copii – ăştia mici sunt gălăgioşi, alterează zenul existenţei ei, dăunează carierei, socializării, frumuseţii trupeşti. Eşti modernă exclamând că nu-ţi plac liliputanii, că nu-i vrei în preajmă, că te dau peste cap, că mămicile se transformă în cloşti, iar tu, evident, tu nu eşti o găină! Am citit atâtea postări ironice înţesate cu poveţe pentru părinţi, despre cum să-i crească şi să-i educe p-ăia mici, scrise de „ele” care nu sunt mame… Zilnic văd câte o chestie de genul, câte un status, un articol pe tema asta şi, uneori, mă gândesc că deosebirile astea subliniate cu ironie şi sarcasm între familiile cu copii şi cele fără, între femeia mamă şi femeia fără copil, miros a discriminare.

O înţeleg pe cea care nu vrea copii, care nu vrea să-şi complice viaţa şi să-şi sacrifice libertatea, trupul. Pentru unii, a fi părinte poate fi un chin. Atâta stres, atâtea responsabilităţi, atâta renunţare, sacrificiu. Ce nu înţeleg este de ce aceşti oameni nu ratează vreo ocazie de a-i lua în râs pe părinţi, pe copiii „obraznici” ai acestora? Vorbim despre critici emancipaţi şi, sper eu, inteligenţi, conştienţi de faptul că fiecare, în parte, îşi are propriul şablon existenţial. Şi că a te mărita la 20 de ani e la fel de normal ca şi la 35, că a avea un copil la 25, spre exemplu, nu e echivalentul capitulării feminine în faţa provocărilor profesionale, ale vieţii.

Pe de altă parte, au prins rădăcini concepţii îndoielnice potrivit cărora trebuie să alegi între locul de muncă şi a fi mamă; a fi părinte e egoism pur, cum că investeşti în bătrâneţea ta, în cel care, mai târziu, îţi va aduce o cană cu apă; cum că unii îşi doresc şi fac copii din egoism. Justificări inutile. Există o motivaţie pentru orice. Esenţial este să nu culpabilizezi vreuna dintre tabere, să înţelegi. Chiar şi faptul că „nu vreau copii” nu este o decizie permanentă tot timpul, ci o amânare.

Nu ştiu dacă viaţa oferă vreunuia dintre noi perspectiva unei stări constante de siguranţă, aşa că ideea potrivit căreia să aştepţi până ce „va fi bine”  înclină oarecum spre utopie. Nu doar copilul îl laşi în urmă-ţi ca tot ce ai clădit mai frumos, el e moştenirea ce ţie ţi-o laşi. Copilul tău e iubire, e ceva din tine ce se naşte şi creşte odată cu el, ceva ce altfel n-ai să descoperi, n-ai să simţi niciodată. Da, e greu să fii mamă, să alergi de colo colo, să te zbaţi, să te mulţumeşti cu un iaurt degresat dar să fii nevoită să găteşti pentru el, să speli, să creşti, să înveţi, să educi, să ai răbdare, să depui efort continuu, să depindă de tine un suflet, să lupţi, să ierţi şi să iubeşti în aşa hal. Nu spun că acelea care îşi flutură desăvârşirea fără copil la vârste înaintate se mint pe ele înseşi, spun doar că un copil aduce lumină şi linişte acolo unde alţii văd nori şi aud gălăgie, profunzime şi înţelepciune acolo unde alţii văd linia de finish.

Cele mai interesante întrebări mi le-au pus copiii. Întrebări pe care cei mai educaţi oameni n-au fost capabili să le gândească, să le formuleze. Nefericirea e că toţi cresc, toţi ajung mari, toţi ajung ca noi. Lângă copilul tău ai, însă, şansa nesperată să redescoperi în tine ce anii au îngropat, primeşti şansa unui nou început şi înveţi, de la capăt, ce este viaţa.

De ce, oare, este desconsiderată atât de mult calitatea de a fi părinte? Dincolo de riduri, cearcăne, celulită, picioare umflate şi fire albe, dincolo de toate neajunsurile coperţii, o mamă, un părinte este, va fi şi va avea mereu mai mult decât cea, cel fără copil. Dincolo de toată hărmălaia, de tot tărăboiul, de jocuri, curiozităţi şi nesomn, de vase şi podele murdare, e atâta pace, este fericire.

14 Comments

  • ketherius 2013-08-09 18:21 Reply

    Cei care nu au copii si dau sfaturi parintilor sunt ca ala (caz real) care – vorbindu-se despre cum se traieste in Montreal – ii spunea unui montrealez “nu e asa, ma, cum zici tu; hai sa-ti zic eu cum e acolo, ca stiu de la fratele lu’ varu’ lu’ prietena lu’ frate-miu”.

    Iar mandria celor care nu au copii se poate explica prin aceea ca fiecare se lauda cu ce are; sau n-are, in cazul asta.

    • Cudi 2013-08-09 19:12 Reply

      Eh, mai sunt si cei care nu se lauda, parinti ori ba. Cat despre partea cu sfaturile, cam asa sta treaba.

    • DEBRA 2013-08-25 18:24 Reply

      Cunosc eu o tipa care in Romania nici nu vroia sa auda de copii dar in Elvetia a turnat trei unul dupa altul si nu garantez ca s-a oprit

      • Cudi 2013-08-25 18:49 Reply Author

        Tinand cont de proverbiala “precizie elvetiana”, daca i-a sunat ceasul biologic acolo, aia a fost. :p I-a priit aerul de munte, stabilitatea economica… cine stie. Frumos, oricum.

  • ocsike 2013-08-09 19:03 Reply

    Like

    • Cudi 2013-08-09 19:13 Reply

      Multumesc.

  • Alex 2013-08-09 22:14 Reply

    Eu doar repet – ultimele 3 paragrafe transmit o sensibilitate aparte.

    • Cudi 2013-08-10 09:21 Reply

      Stiu ca intelegi.:)

  • Anamaria 2013-08-11 09:45 Reply

    N-am copii, deci nu mă bag în discuție.:)

    • Cudi 2013-08-12 10:53 Reply

      Cum zici tu… :p

  • Cuvânta 2013-08-11 15:09 Reply

    Ahhh…ce pot spune mai mult? Eu cunosc pe prietena mea din facultate care asteapta al treilea copil, are 33 de ani, dar numai ea ar fi in stare de atata sacrificiu cu zambetul pe buze, o invidiez pt curaj, pt altruism, pt capacitate, eu m-am oprit la unul si egoismul si-a cerut drepturile, cat de rau imi pare ca nu sunt capabila de mai mult…

    • Cudi 2013-08-12 10:55 Reply

      Nu stiu daca e vorba de sacrificiu in situatia prietenei tale… Eu o vad implinita.

  • Mihaela 2013-08-12 21:35 Reply

    Un copil e o mare împlinire, doi ar fi de vis… Cunosc familii cu mai mult de un copil, dar şi mulţi care preferă să le descarce jocuri, chiar să le cumpere telefoane, laptopuri, etc., doar ca să stea “cuminţi” şi să-şi vadă ei de treburi…

    • Cudi 2013-08-12 22:42 Reply

      Uneori e nevoie si de astfel de manevre, recunosc. Nu i-am luat laptop sau telefon, insa cand ii cumpar o jucarie noua, imi trece prin cap si gandul ca o ora, macar, se va juca linistita iar eu apuc sa fac cutare si cutare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: