web analytics

Cateva cuvinte despre gradinita si muci (115)

Să vă explic nişte chestii legate de universul preşcolar, că tot a început grădiniţa. Cum ar veni, dincolo de poarta grădinţei se întâmplă un fel de depersonalizare a adultului: indiferent că eşti inginer aero-spaţial, analist programator, doctor obstetrician sau candidat la preşedinţie, la grădiniţă eşti mămică, tătic, bunic, unchi etc. şi atât. Pe nimeni nu interesează numele tău, femeie fiind, ţi se va spune „mămico”, iar când educatoarea strigă „mămico” nu-i a mirare că toate mamele decolează ca un cârd de gâşte spre dânsa. „Da, mămico, ce doreşti să ştii”, ţi se va adresa educatoarea, singurele nume care contează fiind ale piticilor. Mai corect, prenume.

Dincolo de depersonalizarea adultului, spiritul de competiţie rămâne activ într-însul, miza constând în sentimentul de mândrie raportat la cuminţenia propriului pitic. Şi cum piticii sunt năzdrăvani de felul lor, puşi pe năzbâtii şi alte de-astea, sportivitatea acestei competiţii e greu de ţinut în frâie, mamele, căci ele bifează în majoritate prezenţa pe acest delicat câmp de bătălie, oscilând cu maximă labilitate între neputinţă, invidie, jenă, satisfacţie, fală, orgoliu ş.a.m.d. Practic, în holul de la grădi îşi antrenează, fortifică, exploatează nervii. Spre exemplu, când ăia mici sunt lăsaţi dimineaţa în grija educatoarei, la plecarea mamelor spectacolul este puţin spus dramatic. Unii copiii plâng cu râuri de lacrimi ţinându-se cu îndârjire de fusta mamei de parcă ea ar pleca pentru totdeauna; alţii o salută cu indiferenţă, colo vezi un cuplu de mamă-copil sărutându-se duios, dincolo ea îl ceartă sonor pentru că piticul şi-a legat şireturile între papuci, „te iubesc”-uri”, „nu mă părăsi”-uri, cum ar veni, Titanicul e apă de ploaie.

La grădi n-ai ce căuta cu copilul răcit. E crimă, e blasfemie. Însă ăştia mici, ştiţi şi voi, sunt mai mucoşi de felul lor. Însă regula e regulă, nu duci copilul în colectivitate dacă e bolnav. Acum, cu schimbările astea de temperatură, cu ceaţa, vântul şi frigul de sfârşit de septembrie, mai toţi sunt cu nasul roşu şi umed, mai strănută, sunt la limita între „ok” şi gripaţi. Iar noi, mamele, avem radare activate pentru detectarea intruşilor cu muci, asta în timp ce avem buzunarele înţesate cu batistuţe, sclipiri ciudate-n ochi, voce de bariton şi pudră pe roşeaţa nărilor. Unul dacă e bolnav şi molipseşte întreaga grupă. Plus educatoarea. Asta spune teoria. În realitate, nu’ş dacă e unul „curat”, fiecare împrăştiind prin batiste, pe măsuţe, în aer şi pe tot ce atinge al său abominabil virus. Nenorociţi sunt ăia, însă, la care e vizibilă treaba. Dimineaţa, pe holurile grădiniţei, noi, mamele, scanăm neîndurătoare după ăştia care sunt praştie de la prima privire. Şi dacă detectăm vreunul, ţine-te, mamă! Ea încasează tot oprobiul, c-a îndrăznit s-aducă piciul lepros în colectivitate.

Ieri, după vreo cinci zile în care mi-am îndopat pitica cu Nurofen, Decasept, găleţi de ceai cu lămâie, miere, propolis, Coldrex şi ce-o mai zis doctoriţa, am dus-o la grădi. Am implorat din priviri îndurarea educatoarei, explicându-i că febră n-are, atâta că încă-i curge nasul, iar ea a spus „Nu-i nici o problemă, mămico, pentru că şi mie îmi curge nasul”. La 12, însă, când s-a deschis uşa şi-au năpustit pe hol piticii cu ropote de strănuturi şi muci întinşi pe toată faţa, a fost ca după Apocalipsă. Într-un târziu a apărut şi educatoarea, varză, cu nasul roşu şi ochi sticloşi, roşie în obraji (!!!), un adult infectat, şi mai oribil. Rumoare şi freamăt în turma de mămici, „nenorociţii n-au dat drumul la căldură”, „sărăcuţul de tine, te-aduc sănătos şi te iau bolnav”, iar pitica mea, în timp ce-i schimbam încălţămintea, se pomeneşte să se bage-n seamă cu-n: „mi-au curs mucii, mami, şi monstruleţii răcelii au ajuns la toţi copiii şi la doamna educatoare”. No, lume dragă, greu de descris momentul ăsta de căcat, când, mămică fiind şi nimic mai mult, când nu-i nisip să-ţi îndeşi capul şi nici geam să sari de la demisol, ţi se remarcă plodul gripat drept un monstruos focar de infecţie. În freamătul trompetelor suflate-n batiste şi-a strănuturilor fără scut, ne-am târâit spre casă, eu pipăindu-i într-una ceafa, fruntea, mânuţele în căutarea febrei care nu era, părăsind în cutare hol de grădi bruma de prestigiu matern ce bănuiam că-l am. Şi care, cum altfel, a ajuns acasă înaintea noastră. :p

Asta cu grădi e neverending story de un an, va mai urma.

2 Comments

  • Mihaela 2013-09-24 22:18 Reply

    La noi, părinţii sunt obsedaţi de nitriţii/nitraţii din apă şi alte chestii la modă. Mucii se maschează discret: “Ţi-am spus să nu mai fugi, că-i frig afară!”. :))

    • Cudi 2013-09-24 22:26 Reply Author

      Bun pont! :p

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: