173

În urmă cu vreo şase ani am făcut şi eu şcoala de şoferi. Am citit cu atenţie codul rutier, am fost prezentă la toate orele de teorie şi practică, am băgat la cap sfaturile instructorului auto şi am luat permisul din prima. Tata avea pe atunci un Olcit, cu care m-am „dat” de câteva ori pe drumurile necirculate din zonă. Nu după mult timp l-a vândut, iar eu n-am mai condus. Până duminică, sfânta zi a domnului, 29 iunie 2014. Când, după ce tata mi-a lăudat susţinut calităţile în materie de şofat, ginerele a trecut la fapte crunte, punându-mă să-i iau covrigul închiriat în mâini. Adică volanul.

Ok, nu avea să fie mare brânză, mi-am spus, maşina fiind prevăzută cu cutie de viteze automată. Şi l-am plimbat pe mândrul soţ pe drumurile ştiute de mine, alea necirculate şi mărginite de crenguţe, cu 30 km/oră. Nu s-a mulţumit cu atât şi a insistat să circul prin oraş. „Băi, eşti nebun? Nu am încredere în mine!” – “Am eu încredere”, mi-a răspuns. A doua zi, aveam să conduc din Hunedoara până în Valea Jiului, cu mâinile încordate pe volan şi cu piciorul drept pendulând între acceleraţie şi frână. Cu un mic popas, în Haţeg, până unde am mers cu cel mult 50 km/oră, secondată de copilotul Ketherius. La ieşire din Haţeg, însă, văd în oglinda retrovizoare luminiţele albastre ale maşinii de poliţie. Trag pe dreapta şi, cum altfel, dau în tahicardie. Cobor geamul, acela cu şapcă îndrugă ceva, înţeleg că-i trebuie permisul. Îi spun: imediat, e pe aici, pe undeva. Şi încep să caut prin geanta mea H&M, cu şaptezecişicinci de buzunare. M-am înroşit, am renunţat la a mai cotrobăi prin poşetă gândindu-mă că o fi permisul pe bancheta din spate, aşa că m-am întors, întins şi încordat să scanez zona cu pricina. Fără să bag de seamă că, din greşeală, de la emoţie (prima dată când m-a oprit poliţia), eu încă aveam piciorul drept pe… acceleraţie. Am auzit eu un zgomot ciudat, dar nu m-am întors să văd care-i treaba. Capul poliţistului, ivit pe geamul din dreapta, mi-a tras atenţia. „Ce-i faceţi maşinii?!”, m-a întrebat mirat. Am surâs uşor, realizând în ce ipostază tâmpită m-a surprins organul, dar m-a scos Ketherius. „Staţi liniştit, e în parking, nu pleacă nicăieri”, i-a explicat zâmbindu-i larg. În continuare, poliţistul ne-a rugat să-l urmăm cu maşina până în următoarea parcare. La cât eram de pierdută, e cu mirare că am oprit altfel decât într-altă maşină sau în şanţ. Am coborât cotrobăind în continuare prin poşetă şi, ghici ce, am găsit cheile de la apartament! După alte vreo cinci minute stânjenitoare, am găsit şi permisul, într-unul dintre buzunarele interioare ale genţii. I-am dat şi buletinul, apoi domnul ne-a invitat în maşina poliţiei, ca să vedem pentru ce pricină ne-a oprit. La cât eram de căcată pe mine, mă aşteptam la orice. Să-mi spună că la cei 20 km/oră în localitate am călcat din greşeală o coloană de copilaşi pe şoseaua din faţa grădiniţei, că am trecut pe roşu, că m-am învârtit în sensul giratoriu de la dreapta la stânga, că au descoperit în portbagaj trei kile de cannabis… orice era posibil. Haideţi să vă arăt, a continuat poliţistul, pornind monitorul mic de pe bord. Şi ce să vedem? Maşini parcate pe dreapta fix lângă o trecere de pietoni, eu trecând zebra cu viteza melcului şi un boşorog apărut de nicăieri cu piciorul pe trecere… N-aveai cum să-l vezi din unghiul maşinii, însă perverşii de la circulaţie au poziţionat camera astfel încât să se vadă clar cum treci cu maşina neacordând prioritate pietonilor. În timp ce poliţistul explica cu maximă gravitate greşeala mea, eu priveam încântată pe monitor cum maşina pe care eu o conduceam se mişca… E pur si muove! „N-avem de ales, vă vom suspenda permisul pentru 30 de zile. Aveţi obiecţii? Şi încă un lucru, nu v-aţi schimbat permisul după căsătorie… Ar trebui să vă amendez cu 510 lei, dar trecem cu vederea problema asta”.

„Mulţumesc, nu am obiecţii. Atâta doar, poate îmi daţi şi mie permisul înapoi cu noul nume. Şi încă un lucru: mai pot conduce astăzi?” „Cum să nu, puteţi conduce până la mare! Încă 15 zile. Exersaţi liniştită”, a încheiat dumnealui satisfăcut că îşi făcuse parte consistentă din normă.

M-am urcat la volan şi am mers până în Vale dus-întors, iar a doua zi am condus până în Bucureşti, pe ruta Valea Prahovei. Am condus cu 120/oră, am depăşit tiruri, am evoluat. Iniţial am pornit-o pe Valea Oltului, dar un accident a blocat circulaţia şi după aproape o oră de aşteptat în coloană ne-am plictisit. Ne-am întors până aproape de Sibiu (el a scos maşina din coloană), pentru a o coti înspre Braşov.

Să nu uit, Ketherius a prins o muscă în maşină pe Valea Oltului şi, încordat cum era, cu mine la volan, să nu care cumva să deschidă geamul şi eu să pierd controlul maşinii distrasă fiind de curenţii de aer, a ţinut-o cu grijă între degete până aproape de Braşov, unde a eliberat-o. Practic, a fost răpită de extratereştri şi eliberată într-altă galaxie.

Închei cu o melodie faină, auzită în aşteptarea de pe Valea Oltului pe postul Radio Cultural: “It might as well be spring” – Stacey Kent. Cred că o să vă placă.

6 Comments

  • Lotus 2014-07-03 Reply

    Fain descris. Iar faza cu găsitul cheilor de la mașină a fost foarte comică. Dar pune și tu un link spre postarea precedentă acolo, să râdă și nou-veniții. 😛

    • Cudi 2014-07-03 Reply Author

      Am pus acum link-ul, Lotus. Pentru nou-veniti si chestia aia cu continuitatea.
      Articolul l-am scris aseara, dupa un drum crunt cu autocarul Bucuresti – Deva. L-am dorit mai haios, dar oboseala si-a spus cuvantul.

      • Ina 2014-07-03 Reply

        tot cu Coțofana, sau ai schimbat firma de autocare? :))

        • Cudi 2014-07-03 Reply Author

          Cu Transmixt, de data asta.

  • ketherius 2014-07-03 Reply

    Saraca musca… cred ca sufera de PTSD acum 😀

  • Mihaela 2014-07-04 Reply

    Ioi, am râs cu lacrimi! :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: