174

Bella Esca e căţeaua mea. Îmi plac animalele, sunt sufletistă, dar, cu anii, am învăţat că a lua acasă orice potaie găsită pe drumuri nu este tocmai o idee bună. Că nu e tocmai ok să ţin un câine în casă şi nici curtea alor mei nu este refugiul tuturor comunitarilor din lumea asta. Cât am fost copilă, cred că le-am adus vreo treizeci de câini şi alte douăzeci de mâţe; tata m-a pus, aşadar, să jur, de vreo cincizeci de ori, pe puţin, că nu le mai aduc animale în curte. Pe la vreo 20 de ani am început să mă ţin de cuvânt. Am început să ocolesc cu privirea căţeluşii de pe stradă, să fluier pe lângă pisoiaşii rătăciţi pe la colţul blocului, să nu care cumva să mă înduioşeze cu ai lor ochi şi năsucuri umede, să fiu mai insensibilă şi să-mi sugrum din faşă eternele remuşcări, cum că ăla mic schelălăie după fusta mea.

Şi am crescut mare, anii au trecut, singurii beneficiari ai mângâierilor mele fiind căţeii (cel mult doi) şi pisicu’ care nu mai este din ograda părintească. Că tot am adus vorba, eu prefer câinii, nu mâţele. Să revenim.

Acum vreo patru ani lucram recepţioneră într-o unitate turistică mai deosebită, parte din averea celor mai influenţi oameni ai judeţului meu, penelişti. Nu se caza oricine acolo, clientela era preponederent compusă din miniştri, preşedinţi de consilii locale, oameni cu putere de decizie, în două cuvinte: „feţe palide”, cum mai numesc eu politicienii. În cazul de faţă, dreptaci. Pe lângă serviciile de cazare, se mai organizau sindrofii sofisticate, cu vită în sos vânătoresc şi Martini alb cu măsline, la mare discreţie, cu jaluzelele trase, pentru discuţii şi planuri măreţe. În fiecare dimineaţă, înainte de a veni colega care avea să-mi schimbe tura, măturam cele cinci trepte de marmură, păstrând impecabilă intrarea în vilă, indiferent de intemperii. Într-o dimineaţă, însă, monotonia măturatului a fost spulberată de latratul unui pui de căţeluş cu corp de şoricar şi cap de câine lup. Mi-a părut şod din prima clipă când l-am văzut, urechiile mari de câine lup îi stăteau drepte pe creştet alcătuind un triunghi echilateral fără cusur. L-am botezat „ofiţerul”. Am încercat să mă apropii de el, dar n-am reuşit, de altfel, nimeni nu-l atinsese, era speriat de bombe şi zmeu, pe la spate. Relaţia dintre noi a debutat ok: fără sentimentalisme şi giugiuleli; el mă lătra de fiecare dată când mă vedea cu mătura, eu mă făceam că-l ignor, apoi intram în vilă, privindu-l de pe fereastră, ascunsă după jaluzele, cum se resemnează trist şi se ascunde sub colţul de garaj unde l-a fătat mă-sa’. Resturile de la micul dejun, vita în sos vânătoresc adunată din farfuriile luate de pe mesele clienţilor au devenit, în timp, ale ofiţerului. Care ofiţer, începuse să schelălăie trist când mătura la care lătra se retrăgea în vilă. Avea ce avea cu mine. Ajunsesem în punctul în care ne priveam fix în ochi, de la distanţă, fără ca el să mai latre, dar prea ruşinos ca să vină la mine. Iar eu zâmbeam în sinea mea, cu gândul mare că Dumnezeu mi l-a adus mie, pentru că nu lătra aceeaşi mătură în mâna colegei şi nu privea pe nimeni cu dragul ce i-l ghiceam eu în ochi.

IMG_20140607_181707Într-o dimineaţă, pe când mă apropiam de vilă, mi-a stat inima în loc văzând dubiţa hingherilor parcată vis-a-vis de noi. Deşi nu intru-n vorbă cu străinii şi nici prestaţii de erou nu prea am, m-am îndreptat spre cel mai tânăr hingher, zâmbind larg şi clipocind fals din pleoape, cât m-au ţinut tertipurile feminine înnăscute. Am intrat în vorbă cu el, i-am zâmbit, l-am descusut, i-am explicat că există un pui de căţel şoricar cu atitudine de câine lup care îmi este mie drag, să-l lase dracului în pace. „Păi pe el încercăm să-l prindem, dar e ascuns”, mi-a răspuns. „Dar e al meu!”, am insistat eu cu disperare. „Dacă e al tău, ia-l acasă!”. „Nu pot să-l prind, de altfel, nu l-am atins niciodată. Dacă însă îl înţepaţi şi-l adormiţi, vă rog mult, nu-l luaţi cu voi, uitaţi, eu lucrez aici, mi-l aduceţi mie.”

Au mai aşteptat o oră să îl salte pe ofiţer, dar acesta nu a apărut. Seara am fost cea mai fericită când l-am văzut pe geam, aşteptându-mă demn în faţa scărilor. I-am dat de mâncare şi i-am spus din priviri că-l iubesc şi că e căţelul meu.

O săptămână mai târziu, zarvă mare la vilă, eu şi colega mea ne învârteam ca titirezu’ printre mese cu tăvi şi farfurii peste farfurii, era sindrofie mare. Servicii ireproşabile, „feţe palide” de mâna-ntâi, stres şi politeţe exacerbată. Oameni rafinaţi în costume fine, noi în cămăşi albe, încercând să-i mulţumim pe toţi. Dintr-o dată se face linişte: în mijlocul sălii de mese, hingherul transpirat şi urât mirositor, în uniforma lui ponosită de prinzător de câini. Am bolborosit un „mă scuzaţi” şi am dispărut în hol cu hingher cu tot. „Am prins câinele, ce faceţi, îl luaţi ori ba?”

„Acum?”, am întrebat disperată, gândindu-mă că unde naiba o să ascund ofiţerul să nu-l vadă şefa, clienţii, mesenii. „Acum, altfel îl ducem”, mi-a răspuns grăbit omul. Am luat din recepţie cheile de la garaj, în care garaj tocmai ce depozitaseră şefii câteva butoaie cu brânză de oaie. Hingherul l-a purtat în braţe din dubiţă în garaj pe ofiţerul anesteziat şi pe jumătate conştient. „Cât timp are până îşi revine?”, am întrebat încurcată. „Juma’ de oră.”

10370998_1461954157383287_7401557480638187794_nAm închis uşa garajului sub privirile imploratoare ale ofiţerului, am privit lung uşa vilei în spatele căreia se desfăşura sindrofia peneliştilor şi mi-am amintit de un „trădător”, trecut la PD, care în repetate rânduri i-a lăsat mâncare ofiţerului. L-am sunat. „E chestie de viaţă şi de moarte”, am început prelegerea la telefon. În nici cinci minute era la uşa garajului, cu maşina PD-ului. „Du-o la ai mei”, i-am explicat, promiţându-i că părinţii îi vor plăti şi combustibilul. „Stai liniştită, mi-a răspuns, face cinste partidul!” Iar ofiţerul dus a fost, cu rabla de serviciu a PD-ului. Tot el a botezat căţelul Bella, după ce i-a inspectat organele genitale.

Când am ajuns la ai mei, ofiţerul Bella primise şi un al doilea nume din partea lui tata: Esca. „Pentru că e frumoasă ca o prezentatoare!”, a argumentat încântat tata. Şi a venit momentul, marele moment, emoţionantul moment, când am mângâiat-o. După ce mi-am retras încet mâna de pe blăniţa ei, a ridicat lăbuţa, în semn că mai vrea. La fel face şi acum. Vreme de vreo doi-trei ani de zile, singurii oameni care au atins-o pe Esca a fost hingherul, băiatul cu maşina PD-ului, tata care a preluat-o din braţele acestuia şi eu. După acea zi, în care a ajuns la noi acasă, doar pe mine m-a lăsat s-o iubesc, doi ani de zile. Mai nou vine şi la mama, stă să o mângâie şi pitica, îi miroase călcâiul lui soră-mea. Ne este dragă tuturor, cu corpul ei de şoricar şi capul de câine lup. E isteaţă foc, iar când latră vreun necunoscut i se ridică la propriu părul pe ea.

Prin primăvară, ai mei au găsit un câine de talia ei, frumos, de rasă, cu care să o împerecheze. Au stat împreună în aceeaşi curte în zadar, ofiţerul Esca nu era în călduri. Astă noapte am sărit ca arsă din pat, după ce mi s-a părut că am auzit-o schelălăind. Am aprins toate becurile, am ieşit în curte apucând un par cu care avea să sparg capul ăluia ce-i face rău. În întunericul nopţii, am intuit, într-un sfârşit, silueta ei, poziţionată cur în cur cu a lui Busu, câinele ţinut peste zi în lanţ de ai mei, că-i dulău mare şi pretins feroce. Ofiţerul Esca a făcut sex, iar eu m-am întors în casă fericită. Pentru ea.

I-a surprins şi tata, care i-a privit îndelung de pe geam cum şi-o trag. El tot susţine că Busu i-a tras-o în cur Escăi, iar mama a mustrat-o toată ziua, cum că-i curvă, să-i fie ruşine. Astăzi s-a învârtit vinovată prin curte, cu coada între picioare, s-ar putea să aştepte cu nerăbdare noaptea, ori o doare ceva. Dar de fiecare dată când o mângâi şi-i vorbesc şi o felicit, codiţa mătură pe jos a plăcere. Subiectul zilei ea a fost, tot familionul presupunând câţi puişori va face, cum vor arăta ei şi viitoarea lor casă, pe care tata promite să o construiască din cărămidă. Ea ascultă şi, dintre toţi, pe ai mei ochi îi caută cu cea mai multă dragoste şi doar a mea voce o scoate din pivniţa unde insistă să-şi odihnească funduleţul ei proaspăt dezvirginat. Şi asta mă măguleşte. Mă face să mă simt om bun. Ofiţeru’, câinele meu.

9 Comments

  • cami 2014-07-06 Reply

    cică nu-i poți salva pe toți, oricât de mult ai vrea. de asta și eu încerc să mă țin departe. uneori, merge.
    dă și tu update când face din ăia mici. suspansul mă omoară

    • Cudi 2014-07-06 Reply Author

      O sa dau, Cami.

  • Anamaria 2014-07-07 Reply

    Ieri mi-am numărat și eu turma: șase câini, trei mici, trei mari și pisica. Recunosc însă că slăbiciunea mea sunt pisicile.:)

    • Cudi 2014-07-08 Reply

      La ce ograda ai, poti mari turma. :p

  • 180 | Dianaticus Cudi 2014-09-03 Reply

    […] aproape două luni de când Esca şi-a consumat întâia noapte de amor şi toţi îi căntărim din priviri silueta şi lungimea ţâţelor, care oricum par mai lungi, […]

  • Camelia 2014-09-17 Reply

    A fost să fie pentru tine, vieţuitoarea asta, Cudi, a fost să fie a ta.Şi-acum, că am citit până la capăt odiseea şi saga, că şi aseară intrasem, dar doar de-o privire, am înţeles şi de unde i se trage numele de Esca, şi să mai ştii că ea, prezentatoarea, în realitate e mult mai frumuşică, e genul drăgălaş cu gropiţe în obraz şi numa’ un zâmbet, aşa era când am dat eu ochii cu ea prima dată, cu nişte ani în urmă.
    Năstruşnic tare, tatăl tău, şi spontan mai cu seamă.

    • Lotus 2014-09-17 Reply

      Ai grijă pe cine admiri. Cu siguranță arăta bine pentru că o machiau ăștia în regie. 😉

  • Camelia 2014-09-17 Reply

    Despre mine vorbeşti ca despre fiinţa cu admiraţia? Cred că te cam pripeşti cu înţelesurile.Nu ştiu ce’i face la machiaj, eu când am cunoscut-o era fără strop,asta ca fapt divers.Ş’i stătea bine aşa.

    • Lotus 2014-09-18 Reply

      Deja am făcut un progres, vorbești cu mine. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: