Nu ţin postul mare, însă miercurea şi vinerea gătesc şi mănânc de post (din motive de sănătate, nu religioase), respectiv fără proteine animale. Pentru această zi de post am urmat sfatul prietenei mele Anca, de care am mai pomenit pe blog, ea fiind specimenul acela feminin pe cale de dispariţie, care n-are cont de facebook pentru că nu vagabondează fără rost pe net, care nu-i cu ţoalele la modă şi nici după cosmetice nu se dă în vânt, care cum scapă de la lucru – fuge iute la părinţii ei acasă să-i ajute cum poate, apoi se retrage în căsuţa ei şi a soţului, unde îşi trage sufletul şi se pregăteşte pentru o nouă minunată zi de viaţă. Simplitatea ei e autentică – nu ca în cazul celor care-şi laudă viaţa pitorească în virtual, dându-şi, astfel, în vileag nevoia complicată de apreciere cantitativă. Mai exact, mă refer la cei care pretind că ar fi un fel de Anca în varii statusuri publice; însă Anca e mai presus de aceştia, Anca e doar una, e simplă, corectă, muncitoare, modestă şi, pentru marea majoritate – o anonimă. Până şi anonimatul ei e sincer, ce să mai încolo şi încoace, e un om foarte frumos pe care viaţa mi l-a scos în cale. Mulţumesc lor, întortocheatelor căi ale vieţii.

Revenind la bucătăreală, dintr-un kg şi jumătate de făină, trei cubuleţe de drojdie proaspătă desfăcute în apă călduţă cu o linguriţă de zahăr am încropit fălosul aluat de mai jos – clasicul aluat de pâine (să nu uitaţi de sare, eu n-am pomenit-o căci îmi desfăşor zilele într-un straniu cuib de cardiaci şi hipertensivi). Se amestecă şi se frământă cu spor iar spre final se adaugă puţin ulei, care va curăţa vasul de lucru de resturile de aluat. O chestie mişto la munca asta e trântitul aluatului, când îl apuci tot, îl ridici în aer şi-l arunci înapoi în vas, să se izbească cu putere. Treaba asta contribuie la afânarea lui, dar şi la exorcizarea demonilor cotidieni sau la relaxarea unei dame suferinde de SPM. În cele din urmă, aluatul se lasă la dospit vreo 40 de minute, răstimp în care ne gândim cu ce îl vom umple.

Pentru început pregătim o pizza vegetariană. Se întinde o foaie subţire de aluat, se aşează în tavă pe hârtie de copt şi se unge cu un sos de roşii gros, pregătit în prealabil (spre exemplu o puteţi unge cu bulion aromat cu busuioc sau cu ketchup). Urmează feliile de ciuperci şi legumele congelate cumpărate din frigiderele supermarketelor, cu menţiunea că fasolea nu-şi prea are locul pe pizza noastră, care se coace relativ repede în cuptor şi nu înmoaie păstăile. Simplu, nu? Se presară oregano deasupra şi se rade caşcaval vegetal, cu gust de margarină solidă. Evident, nu gustul îl aşează pe frumuseţea noastră de pizza, ci faptul că, topit, va lega legumele pe aluat. Rezultatul este o pizza bogată, plină de culoare şi gustoasă, ce va transforma ziua de post într-una plăcut de îndurat, gastronomic vorbind.

Din restul de aluat pregătim bucatele ce poartă numele generic de vărzare. Respectiv le umplem cu fel şi fel de umpluturi, după pofta inimii. Ideal e cu varză murată, însă abia în ultimul moment am realizat că nu mai există în casă urmă de varză. Se pot umple şi cu varză dulce, călită în prealabil, cu cartofi, cu brânzeturi etc. Pentru porţia lui, tata şi-a pregătit un amestec de carne călit cu ceapă şi piper. Eu am călit ceapă cu ciuperci şi legume congelate, am adăugat boia şi două linguri de pastă de roşii spre final. Gustul e foarte, foarte bun. Am umplut vreo patru bucăţi cu zacuscă (ideea s-a dovedit a fi foarte bună) şi alte câteva cu brânză dulce.

Cum împachetăm vărzarele fără varză? Se întind foi subţiri de aluat, se taie în formă de pătrate şi se împachetează sub forma unor plicuri. După ce au fost aşezate în tavă, se ung deauspra cu puţin ulei, iar când sunt scoase din cuptor – se şterg cu palmele ude pe toată suprafaţa. Pentru a rămâne fragede, se păstrează de pe o zi pe alta în pungi.

Cu restul de aluat am făcut o pâine mică, într-o tavă de cozonac primită la ofertă cu nu ştiu ce pachete de margarină. Tăviţa e de tot rahatul, arde pâinea pe fund.

Mno, nu-i atât de greu să ţii post, corect?