web analytics

193

„Să ştii că sunt mulţi în situaţia asta: amputaţi de copilăria lor, împinşi prea devreme în trenul ambiţiei, programaţi încă din faza de ovul, operaţionali chiar din start, profesionişti încă din leagăn, îi vedem în fruntea guvernelor, ale Întreprinderilor Gigantice, ale Laboratoarelor Monumentale, ale Băncilor Mondiale, ale Fondurilor Monetare, Gestionarii Abstracţiunilor, Grangurii care administrează Resursele Umane, „fără scrupule şi stări sufleteşti” şi se mai şi laudă cu asta! Chirurgul meu, de pildă, cu transfuzia, fără de care n-aş fi ajus aici şi nici n-aş fi în cunoştinţă de cauză! Şi acesta a fost un amputat de copilăria lui! Fiinţe reci calibrate în eprubetă, splendide animale sociale, n-au viaţă personală, ci destin! S-au înfiinţat şi şcoli speciale pentru ei! Îi cunosc prea bine, mi-am petrecut viaţa desenându-i! Am început cu Crastaing şi nu m-am oprit. Sunt uşor de schiţat, nu sunt decât propria lor aparenţă, au profilul ambiţiilor lor, poza impusă de rolul pe care îl joacă, bărbaţi şi femei care nu ştiu decât ceea ce vor, adevărată mană cerească pentru noi, caricaturiştii. Figuri fără chip! Cei mai subtili au nişte mutre de ipocriţi şi adevărata bucurie a meseriei de caricaturist e să le desenezi gândurile ascunse, ştiind însă că niciodată, niciodată trăsăturile lor nu sunt alterate de apariţia vreunui sentiment. Dacă m-aş fi lăsat de caricatură aş fi devenit pictor, ca Ismael, sau fotograf. Poate de aia mă scărpinam în fund, dimineaţa, înainte să-mi duc desenul la ziar, ca să reiau contactul cu ceva uman, viu, aproximativ, cald, mirositor…” Daniel Pennac în Domnilor Copii

Şi, cel mai frumos citat, cu care cartea începe şi se încheie:

„Imaginaţia nu înseamnă minciună.”

Nu mi-a plăcut cartea, citatele de mai sunt sunt spuma de pe lapte pasteurizat. Am vrut să o abandonez după primele douăzeci de pagini; m-am ambiţionat totuşi să continui “acest roman de un umor nebun”, scris de “unul dintre cei mai citiţi  şi mai comentaţi romancieri francezi contemporani”. Am lăsat o pauză de vreo două săptămâni pentru a termina ultimele patruzeci de pagini ale acestei încâlcite cărţi, doar pentru a avea satisfacţia de a-i privi cu dispreţ cotorul albastru înghesuit în bibliotecă.  Cum că, ferice de mine, n-o s-o mai deschid veci pururi. Victorie.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: