web analytics

194

Dragii mei părinţi, comentând doar ei ştiu ce:

Mama: – Cică bagă ăştia desene animate pe android.

Tata: – …

Mama: – Auzi, ce-i ăla un android?

Tata, scurt şi la obiect (chiar trebuie să-i cer detalii despre singularitatea gravitaţională):  – Un virus.

11 Comments

  • Lotus 2015-02-22 21:36 Reply

    De unde ştii tu de singularitate gravitaţională? 🙂

    • Cudi 2015-02-22 21:44 Reply Author

      Din Interstellar si The Theory of Everything. Pe al doilea l-am vazut aseara, bun film, dar nu exceptional ca primul.

    • Lotus 2015-02-22 21:52 Reply

      Era un motiv secundar în episoadele din Star Trek, unde avea sensul unei anomalii spaţiale, deseori punct de joncţiune între mai multe planuri sau universuri. Pe Wikipedia e definită ca un punct minuscul (spre zero) cu atracţie uriaşă (spre infinit), adică practic centrul unei găuri negre „bazate”.

      Păcat că n-am avut profesori buni la fizică, şi nu ştiu nici măcar cum se repară un radio.

      • ketherius 2015-02-23 03:05 Reply

        Asa e. Iar cand atractia (masa gravitationala) tinde la infinit, se intampla minunea: distorsiunea extrema a continuumului spatiu-timp (vezi analogia universului foiii de cauciuc) care face ca una din cele 4 dimensiuni sa nu mai existe.

        Adica, singularitatea gravitationala este acolo/atunci cand timpul nu mai exista. Sau se opreste. Sau exista tot in acelasi timp. Cand treci de orizontul de evenimente al singularitatii, in fata vezi tot ce se va intampla vreodata acolo, iar in spate vezi tot ce s-a intamplat vreodata.

        Cam asta am inteles eu din ce am citit despre gauri negre, gauri de vierme, singularitate.

        • Lotus 2015-02-23 16:38 Reply

          De fapt, condiţia cu masa spre infinit nu-i obligatorie. Gaura neagră e orice corp din univers cu o forţă de atracţie gravitaţională atât de mare, încât nici măcar fotonii ce trec suficient de aproape de el nu mai pot scăpa: sunt prinşi de acea forţă şi absorbiţi. De aceea-i zice neagră: că nu emite lumină.

          Deci, ce contează e ca forţa de atracţie gravitaţională să tindă spre infinit.

          Acum, forţa de atracţie gravitaţională dintre două corpuri este produsul maselor lor supra distanţa la pătrat. Ca să tindă spre infinit, trebuie fie ca masa cel puţin a unui corp să tindă spre infinit, fie ca distanţa să tindă spre zero. Care distanţă? Dintre centrele lor de greutate. Doar nu credeai că distanţa dintre noi şi Pământ este zero, nu? 🙂

          Dacă am putea comprima Pământul la dimensiunea unei alune, atunci, deşi ar avea aceeaşi masă ca acum, ar deveni o gaură neagră. Pentru că am putea să ne apropiem suficient de mult de el încât să se petreacă aceste fenomene. Acum nu putem, că stăm pe suprafaţa lui, şi dacă am face o gaură spre centru, pe măsură ce ne-am afunda în ea, gravitaţia ar scădea, datorită masei terestre pe care o lăsăm în urma noastră („deasupra”), şi care ne-ar trage înapoi. Odată ajunşi în centru, gravitaţia ar fi exact zero, că toate forţele s-ar echilibra.

          În concluzie, condiţia unei găuri negre e mai mult o chestiune de densitate decât de masă. Adică raportul dintre masă şi distanţă. Cel puţin, asta am înţeles eu până acum. 🙂

          • ketherius 2015-02-23 17:17 Reply

            Daca raportul dintre masa si distanta este esential, cum zici tu, iar nu masa in sine, atunci ar rezulta ca ca, din doi electroni lipiti unul de altul, am putea face o gaura neagra, nu-i asa? Pentru ca distanta ar fi extrem de mica, deci numitorul extrem de mic, deci raportul foarte mare.

            De fapt, cheia este MASA. De ce? Pentru ca masa este cea care determina curbura spatiu-timp-ului. Iar din masa, rezulta densitatea; inainte sa intrebi de ce, iti spun eu: masa foarte mare inseamna atractie gravitationala foarte mare intre moleculele care constituie masa, ceea ce rezulta intr-o contractie a volumului (fenomenul care declanseaza o supernova, de exemplu). Deci, singura conditie pentru singularitate este MASA suficient de mare.

            Fotonii (care constituie lumina) nu au masa. Neavand masa, nu sunt influentati de gravitatie. DELOC. Deci afirmatia ca ” forţă de atracţie gravitaţională atât de mare, încât nici măcar fotonii ce trec suficient de aproape de el nu mai pot scăpa: sunt prinşi de acea forţă şi absorbiţi” este extrem de gresita.

            O sa ma intrebi de ce, in cazul asta, fotonii nu se pot desprinde de o gaura neagra? Simplu. Gaura neagra (MASA gaurii negre) deformeaza spatiu-timpul foarte puternic. Ca o analogie, creeaza un fel de palnie fara fund, din ce in ce mai ingusta, cu cat cobori mai mult.

            Fotonii vin pe suprafata, apoi intra in palnie si, datorita curburii imense, ajung sa se invarta pe peretele lateral al palniei si sa nu mai iasa niciodata.

            Acelasi fenomen explica si “lentila gravitationala”.

            Deci, la baza tuturor chestiilor astora se afla MASA.

            • ketherius 2015-02-23 17:23 Reply

              Teoretic, poti crea o gaura neagra incepand de la 22 de micrograme, dar se va evapora repede. Pentru gauri negre stabile si durabile, masa trebuie sa fie foarte mare.

            • ketherius 2015-02-23 17:29 Reply

              Uite aici o reprezentare grafica a deformarii spatiu-timpului in analogia universului foii de cauciuc: http://www.nyas.org/image.axd?id=7c505edb-fd63-4120-81d5-c6d57b2d7a31&t=634904945059530000

            • Lotus 2015-02-23 23:18 Reply

              Nu are importanţă cum priveşti lucrurile: că fotonii au o masă de mişcare (link1, link2) sau că un corp ceresc curbează spaţiul. Cert e că lumina este deviată şi ea de gravitaţia stelelor şi a planetelor pe lângă care trece. Iar în jurul unei găuri negre, care are o gravitaţie imensă, curbura traiectoriei este atât de mare încât lumina nu mai scapă. Acum, că fotonii sunt atraşi efectiv prin intermediul forţei gravitaţionale sau că urmează o anumită pâlnie în spaţiu sunt două moduri diferite de a spune acelaşi lucru. În fond, noi cum suntem atraşi la sol aici, pe Pământ? Printr-o curbură a spaţiului sau printr-o forţă? Puţin importă. (Modelul cu curbura spaţio-temporală e mai uşor de înţeles, oarecum, altfel rămâne să elucid[m misterul forţei de gravitaţie, în ce rezidă ea şi pe baza căror principii sau linii de forţă se manifestă şi propagă).

              Revenind la formula atracţiei gravitaţionale dintre A şi B: produsul maselor lui A şi B supra pătratul distanţei dintre centrele lor de greutate. Aşadar, cu cât masa unui corp creşte, cu atât ele se vor atrage mai tare. Cu cât vor fi mai depărtate unul de celălalt, cu atât se vor atrage mai puţin. Sau, dacă vrei, cu cât masa lui A va fi mai mare, cu atât curbura spaţio-temporală din jurul lui va fi mai pronunţată, şi cu cât te îndepărtezi de A, cu atât timpul şi spaţiul îşi revin la normal. Deci este evident că-i o funcţie de două lucruri (masă şi distanţă), nu doar de masă. De aceea nu cădem pe Soare, de exemplu, care-i mult mai masiv ca Pământul. Pentru că e şi mult mai îndepărtat.

              Aşa că da, dacă reuşeşti să comprimi un obiect astfel încât să-l faci aproape punctiform (raportat la masa lui), obţii o gaură neagră. Cât de mult trebuie să-l comprimi? Răspunsul este dat de raza Schwarzschild. Care am zis, în cazul Pământului este cam de o alună. În cazul muntelui Everest, probabil cam de un nanometru. Electronul nu poate fi o gaură neagră pentru că, deşi spaţiul ocupat de el e infinitezimal (deci te poţi apropia foarte mult de centrul lui de greutate), şi masa este proporţional mai mică. El nu este dens. A lipi doi electroni şi a te aştepta la efecte de găuri negre e ca şi cum ai lipi două planete cu aceeaşi speranţă. Dar ai putea obţine o micro-micro-micro-gaură neagră şi dintr-un electron, dacă l-ai comprima suficient (până la raza lui Schwarzschild). 🙂

            • Lotus 2015-02-24 00:04 Reply

              Şi pentru Cudi, că ne-a suportat. 🙂

            • Lotus 2015-02-24 00:05 Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: