Cum am trecut graniţa cu forţa

Aproape întotdeauna, zborurile de pe un continent pe altul presupun cel puțin o escală. Acolo cobori dintr-un avion și te sui în următorul. Bagajele îți sunt mutate dintr-un avion în altul și tu mergi de la poarta de sosire la poarta de plecare. Atât. Nu te întâlnești cu poliția de frontieră, nu îți ridici bagajul, nu faci declarație vamală, nu te întâlnești cu vameșii, nu te întreabă nimeni ce cauți în aeroport. E normal, ținând cont că nu intri în țara respectivă, ci îți continui drumul altundeva.

Dar… când ajungi în the land of the free and the home of the brave, lucrurile sunt altfel.

Am ieșit din avion la Seattle-Tacoma și am căutat indicatoarele pentru corespondențe spre alte zboruri. Nimic. Nu vedeam decât semne spre vamă şi controlul de pașapoarte. Am mers în direcția în care mergeau toți, căutând din ochi pe cineva în uniformă.

Pașapoarte americane, canadiene şi green card – pe aici!” spune grăbit cel în uniformă. “Dar eu nu intru în țară, plec mai departe“, am încercat să-l lămuresc. “This way, please” a insistat uniforma, cu o urmă de iritate. Am mers înainte şi am ajuns la una din mașinile pentru declarații vamale. Mi-a scanat pașaportul, mi-a pus câteva întrebări, mi-a făcut şi o poză, apoi mi-a tipărit o hârtiuță. Apoi mergi la carusel, așteaptă-ți bagajul, mergi la vamă, predă hârtiuța şi răspunde la întrebări. După 45 de minute și la cinci metri în spatele vameșilor, lasă din nou bagajul, pentru că trebuie să ajungă la destinație, nu?

Timp pierdut, așteptare la trei cozi, nervi și, cel mai important, înscrierea în evidențele guvernului cu nume, adresă, pașaport, fotografie etc.

Welcome to America – whether you want it or not!

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: