Acum depinde şi la ce spongioşi ne raportăm. Eu zic de bureţii ăia rotunzi şi pufăcioşi, pe care, dacă-i strângi în pumn, îi faci bilă de aluat. Şi nu e tasty.

În bombasticele mele chifle am băgat făină, apă, sare, puţin zahăr, ulei de măsline şi drojdie. În cazul ălora din comerţ, fumezi o ţigară până lecturezi lista de ingrediente. Dacă te-ai lăsat de fumat, bei pe-ndelete ceai din cea mai frumoasă ceaşcă, cum spunea un sfânt. De unde şi mare parte din bunăciunea chiflelor mele. Astea de casă nu-s mai prejos ca pufăciune, coaja e subţire ca brâul unei mirese străină de continetul american, iar gustul aduce cu pâinea din vatră a bunicii.

Întru făptuirea acestei minuni ne trăbă:

• Juma de kil făină
• O linguriţă de drojdie uscată
• Trei linguri ulei măsline (sau dintr-altul)
• O linguriţă de sare, alta de zahăr
• Două căni de apă – una caldă, alta rece
• (Pentru scrofuloşi, oleacă de rozmarin pentru chifle cu specific mediteranean)

În cana de apă caldă se adaugă drojdia uscată, apoi se lasă la-nmuiat. În cana de apă rece se adaugă sarea, uleiul şi zahărul, agitându-se bine cu-o linguriţă întru obşteasca dizolvare. Apoi se toarnă câte olecuţă din fiecare cană peste făină şi se amestecă cu răbdare. Umpicuţ de drojdie înmuiată, apoi puţin din cana de apă rece şi tot aşa, se frământă şi se frământă, vreme de 10 minute barem, aluatul. Urmează odihna întru creştere de un ceas şi se mai frământă puţin după, întru dezumflarea băşicilor. Se taie aluatul în două, în patru, în opt, care, cum, cât vreţi. Se aşează chiflele în tavă, se pun la cuptor un ceas ş-apoi gata. Când le scoateţi, acoperiţi-le cinci minute cu un ştergar umed. Preferabil curat. După ce s-au răcit, păstraţi-le în pungă, să nu se usuce.

Cam asta-i.

De fapt ăsta-i aluatul meu preferat pentru pizza, dar asta-i altă poveste.