web analytics

Amintiri cu ghiveci

În facultate, ca orice om care nu știe, nu poate și nu vrea să gătească, mâncam la cantină. Era foarte simplu – plăteam la început de lună și apoi eram scutit de griji. Numai că, printr-un noiembrie, n-am ajuns să iau cartela în prima zi, nici în a doua, apoi am cumpărat ceva cărți, apoi ceva de mâncare și, tot așa, până am realizat că banii rămași nu-mi mai ajung pentru cartelă pentru restul lunii. Am cugetat un pic și, plin de elan și de încredere prost investită, am decis că mă descurc singur cu mâncarea și o să ies mai bine decât dacă aș fi cumpărat cartela de la cantină.

Zis și făcut! M-am descurcat vreo 5-6 zile, am mâncat bine, când am vrut eu, ce am vrut, era grozav și mă felicitam pentru alegerea făcută. Dar, cum bine știți (sper), dacă pare prea bine ca să fie adevărat, probabil că nu e. Și, uite-așa, m-am trezit că mai erau două săptămâni de supraviețuit până la următorii bani și eu mai aveam în buzunar o singură bancnotă. Una, numai una, iar numărul de pe ea avea doar două cifre și nici alea mari…

Salvarea mea a fost “Tataie”, colegul de cameră buzoian, meticulos, gospodar, cu tabieturi și care ne făcea program de spălat vase și podele. Tataie a găsit o alimentară de pe vremuri, unde, pe cel mai îndepărtat colț, pe raftul cel mai de jos, erau borcane de ghiveci de legume. Borcanele de ghiveci bifau cele mai importante trei condiții: erau mari, erau în termenul de garanție și costau un leu și cinșpe sau treizeci de bani. Am luat, repede, să nu se dea, paișpe borcane. De banii rămași puteam lua și două pâini la trei zile și îmi mai și rămânea niște mărunțis.

Seara, în cameră, am luat un codru de pâine și am desfăcut primul borcan. Nu mi-a trebuit să îl încălzesc sau să-l condimentez. Nț, l-am mâncat cum a ieșit din fabrică. Dar ce bun a fost… era primul ghiveci din viața mea (tata avea “intoleranță” la ghiveci de legume – pe fond nervos, de când a făcut armata – așa că mama a evitat să facă) și mi s-a părut minunat. Era consistent, aromat, cu textură plăcută, suculent (aveam în ce să înting pâinea!) și, în momentele alea, nu îmi puteam aminti o bucată de carne care să-mi fi adus pe limbă un gust mai plăcut decât cel simțit când am mușcat din vânătă. Am adormit sătul și fericit, cu siguranța zilei de mâine pe care ți-o dau borcanele pline de sub pat.

A doua zi, al doilea borcan. De data asta, l-am răsturnat într-o tigaie, am pus niște sare și l-am … ceva acolo, până și-a schimbat un pic gustul. De data asta, mâncam un fel de tocană de legume, suculentă, cu consistență și textură speciale, cu carne de vânătă și tot ce visam. Eram în rai! A treia zi, ca variațiune, mi-am permis să îmi suplimentez ghiveciul cu un ou, pe care l-am spart și l-am pus în tigaie, în timp ce se transforma termic în tocană de legume. Prezența proteinei animale a amplificat exponențial satisfacția și m-am simțit de parcă ghiveciul ar fi fost garnitură pentru o duzină de ouă fierte.

A patra zi am vrut să repet procedeul tehnic cu oul în ghiveci, dar, din motive ce-mi sunt acum neclare, nu am putut mânca decât vreo 5 linguri și a trebuit să arunc restul. Ceva (oul, ghiveciul) a fost alterat și rezultatul a fost prea neplăcut chiar și pentru foamea mea.

Și, uite-așa, ghiveci după ghiveci, au trecut zilele. Într-o duminică dimineață primesc vizita a două colege; una dintre ele avusese o pomană în familie și, cum eu făceam haz de necaz cu colegii, nu erau străine de situația mea. Așa că au venit și mi-au adus vreo sacoșă sau două cu mâncare, să fie pentru sufletul rudei lor. Oh, Doamne, a fost foarte bine primit! O zi sau două am fost boier, apoi m-am reîntors la borcanele de sub pat. De data asta, parcă, nu îmi mai inspirau senzații la superlativ.

Cu chiu, cu vai, am supraviețuit până în ziua în care am primit banii. Cu banii în mână, primul lucru a fost să pun deoparte banii de cartelă pe luna următoare. Al doilea a fost să dau fuga la Polar și să cumpăr un kil de kaizer feliat și o pâine caldă. Am mâncat juma’ de kil pe bancă (Divinitatea e o îmbucătură de șunculiță de porc!), în parcul de lângă, apoi, cu foamea alinată, am trecut și pe la aprozar de am cumpărat o ceapă. Întors în cameră, am mâncat a doua jumătate de kil de kaizer cu pâine și ceapă.

Partea bună este că, în pofida acestor amintiri, nu sunt traumatizat de ghiveciul de legume.

Voi aveți asemenea aventuri/traume/amintiri din studenție?

38 Comments

  • Iosif 2017-09-24 Reply

    Eu cred ca în timp ce-ti scriai aceste amintiri din studentie , Cudi era angrenata prin bucatarie, pregatindu-ti un ghiveci sau o iahnie cu ciolan à la Gare de Renate ! 🙂

    • ketherius 2017-09-24 Reply Author

      Da, era în bucătărie, dar lucra la o ciorbă de perișoare. Ciolanul urmează, dar nu l-am găsit încă pe cel potrivit.

      • cristina 2017-09-25 Reply

        Perisoare? Asta am gatit si eu in weekend.
        In liceu am mancat prima data salata de ceapa. Aveam o colega care manca salata de ceapa langa o felie de paine unsa cu untura,. Eu eram obisnuita ca ceapa sa se puna in salata langa rosii, castraveti, nu asa goala. Untura pe paine, insa, nu am putut sa gust.

        • Cudi 2017-09-25 Reply

          Cristina, prin partea de Ardeal de unde vin eu, ceapa nedecojită se crestează puțin cu cuțitul, se îndeasă sare printre crăpături, apoi îi dai vreo doi pumni sau o apeși cu podul palmei. După acest alint o desfaci și o mănânci cu brânză, cu slănină, cu ce vrei tu. La fel, salata simplă de ceapă merge de minune lângă o felie de tobă. Iar untura pe pâine… cu dintr-asta am crescut eu, cu untură pe pâine. Uneori era cu ceapă deasupra, alteori doar cu boia și sare, mai târziu ne-am șmecherit și am început să presărăm vegeta pe ea.

          • Fire 2017-09-25 Reply

            Ceapa aia cu sare merge perfect langa ciorba de ciolan cu fasole. E combinatia ideala. Untura pe paine langa o cana cu ceai, cu asta am crescut. Sau slanina cu paine si cu rosii

        • ketherius 2017-09-25 Reply Author

          Și tata povestea de untură cu pâine, dar eu nu am putut să pun pe limbă untură, niciodată.

  • delfinasu' 2017-09-24 Reply

    1. tripla pe aceeasi cartela (bursiera fiind, o vindeam la studentii straini ca sa pot sa imi iau una-alta ce mai aveam nevoie, la fel inca o colega si imparteam egal banii cu o a treia care isi pastra cartela) -- dar tripla a fost rara si greu de dus (1 masa pe zi din 3 si aceea prin rotatie), de regula faceam dubla.
    2. practica in anul I la cantina “cea mare” -- efectiv m-am blocat atunci cand o bucatareasa a scapat pe jos toata tava cu oua gatite ca ochiuri (au alunecat) dupa care le-a adunat frumusel punandu-le la randul celor ce urmau sa fie servite si, tot la aceeasi practica -- inmultirea compotului de prune cu apa calda cu zahar de catre acelasi personal angajat al cantinei. (drept care n-am mai pus gura pe ochiuri si pe compot pana am terminat facultatea)
    2.1. la debarasare o fost partea cea mai grea, pe langa asta la curatat cartofi o fost parfum
    3. colega de grupa cu mama angajata la un restaurant in Radauti si pachetul cu mancare continand o galetusa cu chiftelute cu maioneza si ceapa-pestisori, cu foi de dafin si boabe de piper -- mama, ce bune erau!!!!
    si-or mai fi dar astea sunt primele care mi-au venit in minte, citindu-te 🙂

    • ketherius 2017-09-24 Reply Author

      Din fericire, la noi bucătăreasa șefă era acolo de când fuseseră părinții mei studenți. Mama a întrebat-o direct, fără jenă (doar era vorba de odorul ei, nu?) dacă e ok să mănânc acolo. Iar tanti bucătăreasa a zis “mai bine de luna (sau săptămâna) viitoare“. Știa ea ceva, probabil.

  • delfinasu' 2017-09-24 Reply

    am raspuns si-o disparut in neantul internaut :(.

    • ketherius 2017-09-24 Reply Author

      Nu știu ce are Akismet cu tine de te trimite în spam. Sper că, dacă e așa deștept cum pretinde când cere bani, învață că nu ești spam.

  • delfinasu' 2017-09-24 Reply

    nu stiu cine e Akismet asta, dar n-am de gand sa dau bir cu fugitii:)
    (dincolo de gluma, poate IP-ul meu e asemanator cu vreunul blocat de tine si poate de aici mi (i) se trage)

  • Cudi 2017-09-24 Reply

    Ciorbă de perișoare, doar ciorbă de perișoare, Mihai? (avem oaspeți la cină… bucătăria e în război cu bucătarul)
    Măi, când eram în facultate și rămâneam fără bani de mâncare eu și vreo câțiva alți inconștienți găteam ceea ce purta numele generic de “Adunare Generală”. Un sfert de ceapă, un cartof, două linguri de făină, toate resturile posibile păstrate de fiecare le încingeam într-o tigaie, pe reșoul de la tata, după care spărgeam ouă deasupra -- ofranda supremă adusă acelei mâncări salvatoare. Mâncam, fraților, n-aveam nici o treabă, creierul tinereții ne ținea fericiți în cele mai falite zile din lună…
    Bine, se întâmpla să rămânem și fără Adunarea Generală. Mai mult nu știu despre perioadele alea, creierul mi le-a refulat.

    • delfinasu' 2017-09-25 Reply

      Cudi, resoul era bagat in priza sau aveati improvizatia (aproape standard in studentie pana in 1989) -- aceea cu resoul alimentat printr-o dulie, de la bec?

      • Cudi 2017-09-25 Reply

        Delfinaș, era reșou construit de tata. El a meșterit multe reșouri la viața lui, în bolțari mai ales, cărora le suda picioare din fier. Cablurile duceau mereu la priză. Ha! Mi-ai amintit de o altă figură: termoplonjonul. Mi-am făcut și supă la termoplonjon!

        • delfinasu' 2017-09-25 Reply

          bingo!
          din boltar alb, mare, sapate santulete, iar rezistenta cumparata de la magazin, legata la capete pe doua cuie infipte in boltarul cu pricina.
          de cuie legam un cablu iar la capatul celalalt al cablului era o dulie pe care o insurubam pe locul becului, prizele sigilate
          nu era voie cu resou, nu aveam voie sa ne incalzim cu nimic (adesea invatam cu platoanele pe noi) , controale inopinate, riscai sa zbori din camin daca te prindeau cu resoul, manevra de deconectare se facea extrem de rapid, ne anuntam intre noi
          si lumina care se oprea (am invatat chiar si la lumânare), da. astia au fost anii 87-89, cei mai rai.
          si februarie in care studentii au marsaluit pe strazi in noapte (se auzise de muncitorii de la Brasov) strigand doar atat vrem apa sa ne spalam si lumina sa-nvatam
          da… si mai apoi cum au disparut unul cate unul dintre cei care au marsaluit, in lunile urmatoare. iar cand apareau, erau tăcuți. tare tacuti.
          in fine, cine mai tine minte si cui ii mai pasa azi de partea urâtă a acelor vremi?
          intreb retoric.
          (uneori, doar uneori, ma enervez a naibii de tare cand apare cate-o duduiță mai tinerica, semi-doctă, semi-de-ce-vreți-voi, care pune etichete din vărful buzelor țuguiate pe astia, de-alde noi, care-am trăit ceva mai mult si mai multe decât lungul nasului ‘mneaei.
          a nu se intelege ca sunt toti ca duduia in cauza, nu. categoric nu.)

          huh, sa ma ierte ketherius pentru divagare, ca nu am scris despre ghiveci…ci despre ghiveciul acelor timpuri.

          a, supa cu termoplonjonul nu am facut dar oua fierte, da 🙂

          • Fire 2017-09-25 Reply

            Anii ’93 incolo, in Grozavesti ( Regie ) : apa calda de doua ori pe saptamana, ulterior, in fiecare seara 2-3 ore, adevarat lux. Toti aveam resouri din boltari scoase pe hol, prin usa crapata ca sa nu facem abur in camera : nu exista niciodata nici un fel de control, nimeni nu avea treaba cu noi, portarul nu il gaseai nici cand aveai nevoie de el. Din cand in cand mai cadea curentul, insa in cateva minute baietii reparau, ca erau pregatiti just in case.
            Cine avea covor in camera, era considerat caminist de lux. In mod normal stateau cate 4 baieti in camera, insa cu spaga la administratoare, se rezolva sa stam cate 2 in camera. Cine locuia singur in camera era privilegiatul sortii ( adica seful de camin, mana dreapta a administratoarei caminelor, etc. ) La noi in camin era un singur privilegiat din asta, si avea si tv in camera si covor ! Luxul de pe lume.

            • ketherius 2017-09-25 Reply Author

              Noi aveam și apă caldă în fiecare seară, aveam și covor, dar stăteam 3 în cameră. Nu poți să le ai pe toate, nu?

          • ketherius 2017-09-25 Reply Author

            Exact așa făceam și noi reșourile, dar le puteam folosi fără restricție pentru că la capătul nostru de coridor nu venea niciodată nici un control (stăteam într-o cameră inventată pentru noi, care nu era pe listele oficiale de cazare).

    • delfinasu' 2017-09-25 Reply

      erata “ca la un bec” nu “de la bec” 🙂

  • Fire 2017-09-24 Reply

    Eu toata facultatea am stat in camera cu doi baieti, ca nu reuseam sa ma inteleg cu fetele. Baietii aia erau singuri la parinti si aveau niste mamici tare-tare grijulii cu odoarele lor. Veneau in fiecare luni de acasa incarcati cu mancare gatita sa le ajunga pentru toata saptamana, plus cas si branza de la tara , oua si alte minunatii. Cred ca asta a fost cea mai buna decizie pe timpul facultatii, sa stau in camera cu baietii aia, ca aveam statut de rasfatata ( eram sinistrata ” casei ” )

    • ketherius 2017-09-24 Reply Author

      Bună decizie, într-adevăr. Cudi îți transmite că ai fost o norocoasă.

      Și ai avut noroc că ai putut sta cu cine ai vrut -- pe vremea mamei, fetele și băieții stăteau în cămine separate și, la fete, era inspecție la curățenie în fiecare dimineață, cu notele afișate public pentru fiecare dormitor. Cică un papuc ce se ițea de sub pat era motiv de scăzut nota și coborât în clasament.

      • Fire 2017-09-24 Reply

        D’apoi tot asa era si pe vremea noastra ! Erau camine de baieti si camine de fete. Eu stateam in caminul de baieti in Grozavesti, ilegal si fara acte. Portarul niciodata nu avea nimic de zis, nici nu l-am vazut vreodata la fata, ca statea in cusca lui si nu avea niciodata treaba cu nimeni.
        D’ia cu inspectie la curatenie n-am pomenit in caminele din Grozavesti. Am nimerit inspectii de soiul asta, cand eram in clasa a 9 ala liceu, la internat. N-am rezistat decat 3 saptamani in internat ( puscarie curata, vremea lui Ceasca ), si apoi m-am mutat in gazda.

  • Renata Carageani 2017-09-24 Reply

    Of, keth, ce mișto povestești, dar ce rar!…
    Ai scris așa de iscusit, că mi s-a făcut foame la 6 dimineața. Și mi-am amintit că cea mai bună mâncare din timpul facultății era aia de la cantina studențească. Numai că eu locuiam în București, n-aveam motiv să-mi cumpăr cartelă, că mâncam ce gătea bunică-mea. Totuși, din când în când, se milostiveau căminiștii de mine și, cumva, la negru, mă luau cu ei la masă. Mâncarea de praz cu limbă și măsline, care, în varianta cantinească era fără limbă și fără măsline, era numai praz într-un sos portocaliu, strălucind de ulei, era de vis. Mmmm!… Îmi plouă în gură.

    • ketherius 2017-09-25 Reply Author

      Renata, nu-mi mai amintesc prea bine cum era mâncarea la cantină, dar sigur nu era mai bună decât cea din armată. Am făcut armata la marină și regulamentul impunea 3000 de calorii pe zi. Doar scafandrii mâncau mai bine (4500 de calorii) și, probabil, vânătorii de munte.

  • Iosif 2017-09-24 Reply

    Keth, cred ca de data aceasta ai intentionat sa testezi, sa vezi câti dintre cei ce-ti trec pragul, au studii superioare, excluzându-i cu subtilitate, indirect pe cei ce n-au trecut prin studentie. Poate multi mai multi si-ar fi scris aventurile foamei daca nu mentionai ” facultate” si/sau “studentie”. Eu îl onsider discriminatoriu acest articol ! No offence ! 🙂

    • Arlech 2017-09-25 Reply

      Iosif, nu cred că se supără Keth sau altcineva dacă-ţi povesteşti aici “aventurile foamei”, chiar dacă nu sunt din facultate. După părerea mea, consideri acest articol “descriminatoriu” doar fiindcă voi, cei care n-aţi făcut facultate, trăiţi cu un nejustificat şi adesea nici măcar conştientizat complex de inferioritate. No offence.
      Eu n-am ce aventuri să povestesc, fiindcă n-am făcut foamea niciodată.
      Facultatea am făcut-o stând la mama acasă. La cantina studenţească am fost doar de curiozitate, de vreo 2-3 ori, cu cartela câte unui coleg care a sărit dintr-un motiv sau altul peste masa respectivă. Iar în cămin am intrat de vreo câteva ori la chefuri -- în cel de băieţi clandestin, fireşte, o dată chiar pe fereastră.
      În primul an de stagiatură am intrat şi în fabrică pe fereastră -- ca să nu se prindă lumea că întârziasem. Aveam cartele de pontaj, dar stăteau la poartă, şi mi-o ponta altcineva. Iar altă dată am şters-o de la serviciu pe fereastră -- dacă ieşeam pe poartă ar fi trebuit să merg la nu mai ştiu ce miting organizat în centrul oraşului.

      • ketherius 2017-09-25 Reply Author

        Arlech, ce s-a ales de pornirile tale atletice?
        Apropo de folosirea ferestrei în scopuri neconvenționale, ai văzut filmul Bărbatul de 100 de ani care a ieșit pe fereastră și a dispărut? Nouă ne-a plăcut tare mult.

        • Arlech 2017-09-26 Reply

          Nu, n-am văzut filmul. O s-o fac cu prima ocazie.
          Cât despre pornirile mele atletice, au dispărut când n-a mai fost nevoie de… acţiuni clandestine. 😀

    • ketherius 2017-09-25 Reply Author

      Mea culpa, Iosif! Am folosit “studenție” cu sensul mai larg de călătorie inițiatică, aventura de dinainte de aventura vieții pe cont propriu. Ucenicie sună mai bine?

      • Iosif 2017-09-25 Reply

        Not a problem at all ! 🙂 Oricum , eu personal nu ma încadrez nici într-o forma, indiferent cum ar fi exprimata în cuvinte. Sunt iesit din Matrix de câtiva ani buni, iar existenta-mi relativa în forma actuala e o experienta scurta , imprevizibila , ce se modifica zilnic , step by step spre desavârsirea noului trup metamorfozat de iubirea neconditionata ,prin credinta neclintita în dragostea Tatalui manifestata prin Cuvântul întrupat ,Fiul omului Hristos, omorât în trup, dar înviat în Spirit Sfânt ! 🙂

        “Hristos, de asemenea, a suferit odata pentru pacate, EL,Cel neprihanit, pentru cei nelegiuiti, ca sa ne aduca la Dumnezeu. EL a fost omorât în trup, dar a fost înviat în Spirit, în care S-a dus sa propovaduiasca spiritelor din închisoare, (în care a fost si este întreaga omenire) care fusesera razvratite odinioara, când îndelunga rabdare a lui Dumnezeu era în asteptare,în zilele lui Noe, când se facea Corabia în care au fost scapate prin apa un mic numar de suflete,si adica opt.”(…) -- 1 Petru 3:15-22)
        Fiti binecuvântati si luminati !

  • klaus 2017-09-25 Reply

    N-am amintiri culinare de genul ăsta. Da’ îmi aduc aminte cum cei doi frați mai mici își potoleau foamea în studenție. Două pungi de pufuleți per capita inundate mai apoi la vreun bufet cu o colă. Înșelai foamea și satisfăceai și nevoia de socializare. 😀

    • ketherius 2017-09-25 Reply Author

      Ehei, dacă aș fi avut eu bani de pufuleți…. “Pufuleți cu cola” este varianta de lux a lui “mămăliga și mujdeiul de alaltăieri”, alt fel de mâncare foarte familiar mie în tinerețe.

      • klaus 2017-09-25 Reply

        Un nutriționist nu cred că ar fi de acord cu ce spui tu :D.

  • Iosif 2017-09-25 Reply

    Citindu-va comentariile , constat ca toti ati dus o viata de “boieri” în timpul studentiei . Aveti motive sa multumiti Domnului ! 🙂

    • klaus 2017-09-26 Reply

      Iosif, n-aș vrea să redefinim cuvântul intelectual. Nici boier între ghilimele.

      Io, anul doi de facultate în provincie. Făceam naveta, mă mutasem deja la țară și singurele mele venituri sigure proveneau din bursa de orfan (tata murise). M-am trudit la maxim pentru bursa de performanță și am reușit să termin anul doi cu zece pe linie. Am și copiat pentru asta. Singura problemă, un fel de pumn pe care ți-l fute viața în gură, era bunica mea, care…..nu, n-o să-ți povestesc situația, nu există o tastă extra caps on ca să te împungă în ochi. N-am mai luat bursa de performanță, au desființat-o. Am mâncat în continuare ceea ce găteam și, ceea ce e cel mai important, continuam să exist fără să cred că prefixul ing. ar putea să ridice un zid între mine și tine, de exemplu. FRUSTRAREA (îți place, are mai mult sens așa?) unora însă, poate face asta.
      Iosif, vrei să comunicăm cu caps off?

      • delfinasu' 2017-09-26 Reply

        Chapeau, klaus.

  • Iosif 2017-09-26 Reply

    Klaus,în ceea ce ma priveste, poate ati remarcat ca în comentariile mele nu fac nici un fel de diferente între oameni, indiferent de nivelul socio-profesional, gradul de pregatire sau nivelul IQ-ului, al perceptiei vietii, dpmdv. toti avem acelasi pret în evaluarea facuta de Creatorul Universului.
    Eu am mentionat în comentariul meu doar, ca puteti sa-I multumiti lui Dumnezeu, deoarece azi sunteti/suntem sanatosi si avem posibilitatea de socializare unii cu altii, pe toate meridianele Terei,iar când aceasta superba si nevisata oportunitate, ar trebui sa ne determine la solidaritate, respect si iubire, nu la atacuri subtile ce îndeparteaza sufletele sincere,indiferent de greselile ortografice în scrierea comentariilor.
    Eu nu dispun de studii superioare, însa tocmai de aceea de la cei ce se pretind intelectuali as avea dorinta sa dovedeasca acest lucru, nu utilizându-si IQ-ul în a face ziduri separatoare,ci mai degraba punti de legatura sufleteasca în respect fata de OM nu de functia relativa,efemera,imprevizibila,ca cine stie ce nenorocire poate sa dea peste pamânt, si atunci consider ca e mai bine sa ai prieteni pe toti oamenii din preajma, sa empatizeze cu tine, decât dusmani care sa se bucure de nenorocirea ta,nu-i asa ?
    Eu la 15 ani am fugit de acasa, perioada de la care mi-am luat viata în propriile mâini (credeam eu) însa viata mea a fost mereu (si este) sub supravegherea si în mâna lui Dumnezeu,care m-a trecut prin iad zeci de ani,tocmai pentru ca azi sa-mi arate, ca toate aceste lucruri le-a realizat în viata mea,pentru ca sa-mi arate, sa constientizez iubirea Lui de Tata, si ca doar prin “focul iadului” se poate ajunge-n “Rai’. 🙂

Leave a Reply to Iosif Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *