Într-atât m-a pus pe gânduri aceastã carte încât efectiv nu ştiu cum sã încep. Mi-a fost greu sã înţeleg care este prezentul personajului în gândurile cãruia autorul m-a cãlãuzit — însã aceastã ambiguitate şi omniprezenţã temporalã constituie o provocare adresatã mie, cititorului, şi, mai târziu, însãşi atracţia lecturii. Fiind scris la persoana I, romanul m-a strecurat în viaţa interioarã a unui profesor de limbi clasice, Herman Mussert, îndrãgostit de versuri latine şi Horaţiu, dar şi de o colegã profesoarã — Maria Zeinstra — cu statut de soţie a unui pretins poet, totodatã profesor. Acesta din urmã îşi înşelase partenera de viaţã cu o elevã, Lisa d’India — eleva preferatã a profesorului Mussert, poreclit Socrate de elevii sãi. Maria a intuit infidelitatea soţului şi, din rãzbunare poate, îşi înşealã, la rândul ei, soţul cu Socrate — iatã cum, din exterior, povestea ar pãrea un clişeu al triunghiului conjugal perturbat de eleva care, pusã şi ea la numãr, ar da noi proporţii ridicolului transformând situaţia într-un “pãtratµ conjugal.
Contextul în cauzã, fie el comic sau tragic, este filtrat de autor prin mintea profesorului Mussert şi frãmântãrile intime ale acestuia dau notã romanului, epicul pierzând teren în faţa gândurilor, senzaţiilor, reflectãrilor eroului nostru. Urmându-i acestuia linia conştiinţei cititorul rãtãceşte fãrã reper între amintiri şi prezent, nemaiputând discerne, nici însuşi Socrate, care este realitatea, care este prezentul.
“Mi-am dat seama cã gândul — oricare ar fi fost el — care mã preocupa încerca disperat sã se armonizeze cu valul leneş ce pãrea cã mã trage cu el. Întreg universul ţinea sã mã amorţeascã şi era ca şi cum aş fi încercat sã cânt şi eu melodia acestei narcoze, sã mã contopesc cu ea, tot aşa cum un peşte absorbit de curent este în acelaşi timp şi o parte a acestui curent. Însã din tot ce îmi doream — sã zbor, sã înot, sã cânt, sã gândesc -, nimic nu îmi mai reuşea.µ(Editura Univers, 2006, p.20)
“[…] oricine, oriunde vrea sã se atingã de timp, vrea sã-l dilate, sã-l opreascã, sã-l lase sã curgã, sã-l coaguleze, sã-l frângã trebuie sã ştie cã legea mea este incontestabilã, uriaşele mele limbi aratã necontenit prezentul eteric, efemer, inexistent. Lor nu le pasã de împãrţirea corupãtoare ori desfrânarea prezentului, proprii savanţilorş prezentul meu este singurul adevãrat şi durabil şi se înnoieşte fãrã încetare la fiecare şaizeci de secunde mãsurate cu grijã, — şi acum, la fel ca atunci, mã opresc locului, numãr şi privesc spre limba de oţel, neagrã şi uriaşã, cum indicã spaţiul gol şi alb, împãrţit în segmente între 10 şi 15, pânã când, cu un zvâcnet, sare spre urmãtorul spaţiu gol, poruncind, stabilind, afirmând cã acolo prezentul este prezent. Prezent?µ(Editura Univers, 2006, p.33)
Cartea mi-a plãcut tocmai prin natura ei intrinsecã, analiticã, prin darul de a te determina sã simţi, sã crezi, sã vrei, sã plângi, sã râzi întocmai ca acest Socrate al vremurilor noastre, fie într-un pat din Lisabona sau Amsterdam, fie admirând stelele de pe un vas în larg, sau pur şi simplu lãcrimând în faţa unui ecran de cinema pe care ruleazã un film cu temerarii aselenizãrii. O carte complexã care, în pofida numarului mic de pagini, îţi încearcã concentrarea şi îţi ridicã semne de întrebare legate de aspecte fundamentale ale existenţei si, în cazul meu cel puţin, te face sã te simţi mai singur, mai pustiit. De ce, nu reuşesc sã-mi dau seama.
“Vin. Nici unul dintre ceilalţi nu-mi va asculta povestea, nimeni nu va vedea femeia care stã şi mã aşteaptã, chipul celui mai drag Criton al meu, al tinerei fete care-mi fusese elevã, atât de tânãrã încât puteai vorbi cu ea despre nemurire. Şi atunci i-am povestit ei, atunci ţi-am povestit ţie
URMÃTOAREA POVESTEµ

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: