A-nceput sã ningã şi pe la noi: subţire, dar frumos. Mi-am aşezat scaunul lângã fereastrã, mi-am rezemat capul în pãlmi şi-am început sã cercetez geometria fulgilor rãzleţi. N-a fost greu sã întorc de câteva ori globul de sticlã în care mã aflam, pentru o şi mai dramaticã abundenţã de alb. Astãzi am simţit cã e iarnã şi mi-a plãcut. Mi-am injectat imaginaţia cu miros de vin fierbinte şi dulceag, am adãugat puţinã vanilie amestecatã cu drojdie dospitã, şi-am fãcut Crãciun din scurtul meu astâmpãr. Câteva urme de maşinã mi-au alterat reveria, dar pensula mea invizibilã a aşternut peste ele un alb identic cu cel din fundal.
Afarã ninge liniştit şi-n mine arde focul. Mi-ar lua nici trei minute s-ajung în parc şi alte douãzeci, poate, sã ridic un monument al omului de zãpadã. Suficient cât sã-mi înfierbânt obrajii, sã-mi contemplu şi binecuvântez creaţia, s-o îmbrãţişez de rãmas bun şi s-o abandonez copiilor miraţi de jocul meu. M-aş întoarce alergând, visând la cana mea fierbinte, şi nu aş tremura deloc, ci dimpotrivã.
Vise, taicã, vise. Nu tu aburi etilici, nu tu oameni de zãpadã. M-am mulţumit sã dau cu mãtura inutil peste treptele de marmurã, invocând cu gânduri şoptite Crãiasa Zãpezii. Altã maşinã, alte urme. Din nou, pensula. Spuma se prelinge pe aragaz şi-n hol miroase-a vin. “Şi îngerii cântau în cor,/ Cu flori de crin în mânã.µ Se-ajunge la toţi, şi râdem laolatã, iar ei sunt calzi cu mine şi eu le torn în canã. Fulgii curg în râuri albe, stele se-aprind pe cerul zilei, e forfotã şi bucurie iar Crãiasa îmi descântã duioasã deochiul. Altã maşinã. Toatã lumea-ntoarce în faţa vilei. Unde e pensula mea? E frig şi ninge atât de subţire. Mâinile mi-au amorţit rezemând capul şi mi-e frig. Nici urmã de om, nici urmã de îngeri. Nici mãcar mama. Cel puţin n-am dat uitãrii jocul.

4 Comments

  • | VI.P.DEVA 2012-02-04 Reply

    […] reveria, dar pensula mea invizibilă a aşternut peste ele un alb identic cu cel din fundal. Continuarea AICI! Text: claudianichitelea.info window.fbAsyncInit = function() { FB.init({appId: "100000585928392", […]

  • khaoss 2012-02-04 Reply

    citesc si iar citesc si tot mai mult imi place poezia ta…

  • Ioan Crişan 2012-02-07 Reply

    “Unde e pensula mea? E frig şi ninge atât de subţire. Mâinile mi-au amorţit rezemând capul şi mi-e frig. Nici urmã de om, nici urmã de îngeri. Nici mãcar mama. Cel puţin n-am dat uitãrii jocul”.
    Jocul nu e un merit personal: ultimul refugiu în faţa fricii de moarte, a şecului adaptării la realitate, zborul lunecat peste mâzga cotidianului este… nişa delirului. Bebeluşul îşi delirează mama absentă ca să reziste lipsei ei (ananke) şi se lipeşte de fantasma maternă ca de-o ţâţă cu lapte şi-un paradis plin de şoapte de alinare şi căldură. Dacă nici mama nu mai este în jocul cruzimii, ceva este cu evidenţă diabolic!
    Pensula indiferenţei e la tine, mopuieşte cum şti atât de bine ca să revină totul la albul de gheaţă sau de calcar anorganic…

  • eu 2012-02-07 Reply

    Claudia, tu poti sa aduni cuvintele intr-un buchet de ganduri si le colorezi cu tacerea fulgilor de nea.Nici nu mai ai nevoie de o pensula…tabloul tau este perfect. Urmele de masini sunt doar imaginare si dispar la atingerea gandului tau. Mama este acolo si ea si va fi mereu in fiecare tablou al tau, chiar daca nu isi face simtita prezenta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: