web analytics

Primul meu articol

Mi-am amintit titlul. Apoi am cãutat pe google. Şi l-am gãsit, fiindcã altcineva îl preluase pe site-ul sãu. Primul meu articol, scris prin 2009, cu care am fãcut cel dintâi pas în lumea blogging-ului, pe platforma gratuitã wordpress. Am scris şi înainte, am scris şi atunci, o fac şi acum. Pentru ca mai târziu sã mã amuz pe seama mea, sã fiu nostalgicã şi sã constat cât şi cum am greşit (nu doar gramatical :)), cât şi cum mã schimb. Aşadar, “obligatoriu înainte”…

Am 28 de ani. Şi tot degeaba. Nu ma amãgesc visând cã “voi atinge noriiµ; ce a fost şi prezentul mã ţintuiesc bine la sol. Dar nu face nimic, modestã fiind plec capul, oftez, îmi ridic privirea şi merg inainte. Se putea şi mai rãu. Iar ceea ce am e suficient pentru mine. Rãnile re- şi re- recicatrizate nu mai dor, acum sunt parte din mine.

Aşa simt mulţi din generaţia mea, aşa pãtimesc şi ei. Într-un fel neinţeles, ceva ne doboarã, ghinion, blestem, fortuna sau ce-o fi. Cã e vorba de bani, relaţii, familii, şcoalã, job-uri, ceva nu ne iese. Parcã am fi într-un cazinou unde suntem luaţi de fraieri, tindem cu naivitate şi speranţã spre toate mesele mãsluite.

Încotro? Înainte. Urmãm teleghidaţi cãrãrile bãtãtorite de cei dinaintea noastrã şi ne e aproape imposibil sã aruncãm o ocheadã în jungla de pe margini. Obligatoriu înainte. Oprirea interzisã. Nici o manevrã nu ne e permisã, nimic sãlbatic, autentic, viu. Viaţa asta ne-a încãtuşat şi târâim umili lanţurile grele ale unei democraţii dezarmante. Ne este greu pentru cã timpul ne trece iar idealurile, visele noastre se sting rând pe rând, unul câte unul. Ne iritã cã nu ne-am împlinit propriile aşteptãri iar ceva din interiorul nostru urlã ca suntem laşi, slabi, mincinoşi. Frustraţi — n-au decât sã ne numeascã astfel… Asta şi suntem de vreme ce n-avem putere asupra frâielor propriei noastre vieţi, ghidatã mişeleşte de banii pe care îi poftim la nesfârşit şi fãrã de care n-am putea supravieţui.

S-au mai scurs mâhniri, la fel şi revoltãri însa fãrã rost. Degeaba ne plângem de milã fiindcã nimic nu se va schimba. O nouã zi de lucru, o nouã zi de nervi, o altã lunã încununatã cu nevoi şi facturi, şi viata merge înainte.
De aici nu mai putem chiuli. Înainte! Obligatoriu înainte.

3 Comments

  • Ioan A. Crişan 2012-02-26 01:14 Reply

    “Parcã am fi într-un cazinou unde suntem luaţi de fraieri, tindem cu naivitate şi speranţã spre toate mesele mãsluite”. România – stabiliment cu jocuri de noroc aranjate, unde obligatoriu înainte înseamnă să te iroseşti pentru oligarhia cinică a foştilor capi ai securităţii şi a demnitarilor comunişti. Democraţie dezarmantă? Nu, captalism sălbatic, de acumulare primitivă, făcut de duşmanii de moarte ai capitalismului, cei fără morală creştină fiindcă sunt atei. Şi, ca atare, după ce-au câştigat cu regulile trucate, uşor să fie dumnezei locali.
    Dar numai pentru tineri care cred că “banii pe care îi poftim la nesfârşit şi fãrã de care n-am putea supravieţui”
    nu pot trăi decât ca supuşi ai contului, cardului, ratei la bancă, a mărfii şi serviciilor de doi bani, care nu au orizontul libertăţii în suflet. Cei care au forţa să se viseze liberi devin tragici, fiindcă ei vor desfiinţa limitele şi vor rupe lanţurile fără să se lase trişaţi în sacrificiul lor ca tinerii din 1989. Ca mine…

  • Cudi 2012-02-26 09:13 Reply

    Astept ziua in care ce am scris odinioara nu imi va mai parerea dureros de actual. 🙁

  • Ioan A. Crişan 2012-02-26 14:40 Reply

    Fata tati, încremenirea mioritică-n proiect, aşteptarea, nu e nici cât gestul Anei meşterului Manole, cea zidită în veşnicie. Pasivitatea feminină este un reflex al egalităţii trâmbiţate cu bărbatul sau doar un calcul individual care confirmă atomismul românilor, fiecare pentru sine, Dumnezeu pentru toţi? 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: