Ce e val, ca valul trece

Sunt zile în care rãbdarea, nervii, reacţiile, toate astea ţi-s încercate pânã-n mãduva fiinţei. “A scrâşni din dinţi” nu este doar o expresie. Nici “trash of man”, nici “dobitoc”, nici “pielea pu..”rcelului, nici altfel. Mda, nu stãpânesc artileria de cuvinte eliberatoare de demoni, dar încep sã învãţ sistematic şi vocabularul ãsta murdar, cãci de mai mult decât o vorbã-n spate, şi aia-n monolog, nu-s capabilã. Nu de mult am încercat sã-nvãţ sã înjur, şi aia mai mult în joacã, însă orice expresie porcoasã aş fi zis, o spuneam clipind cu emoţie de şcolãrel şi-n aşteptarea bulinei roşii pentru virtozitatea intonaţiei şi obscenitatea sensului. Apoi roşeam ca o roşie şi realizam cã ceva n-a ieşit cum trebuie, cum am auzit la alţii, sau ceva am încurcat – unealta cu subiectul, structura anatomicã, gradele de rudenie, ierarhiile sfinţilor etc. N-a fost sã fie, nu-s bunã la înjurat. Sunt pateticã de-a dreptul. Şi atunci, când nu poţi replica nimic deştept (adicã în celãlalt sens), când nu poţi nici trimite, nici bãga, nici scoate, nici alimenta frigiderul, nici drãcui, cã nu ştii cum, cã ai fi mai stupid decât Fuego solist la Rammstein, scrâşneşti din dinţi cât te ţin gingiile, rezumându-te la a-l da naibii în gând pe dobitoc. Sincer şi din tot sufletul. Cu toatã fiinţa, ascuns în dosnicul colţ de întuneric, cu faţa-n batistã şi mândria aruncându-se de pe balcon. De la etajul unu. Învinovãţând destinul, soarta, pe Urania (nu cã aş da doi bani pe indepţiile ei vinerea şi sâmbãta în reluare) şi neputinţa de a reacţiona prompt, dur, inteligent, eficient şi rãcoritor în astfel de situaţii. Deci m-a necãjit o faţã palidã ieri (palidã, adicã publicã), nu direct, ci prin intermediari la fel de rãscoliţi şi incapabili de a-i da în cap cu tava, cu cãrãmida, bolovanul, bâta, ciomagul (orice, memorabil sã fi fost), aşa de praf şi pulbere, aşa de varzã, baltã, cacao şi umilitã m-a fãcut sã mã simt încât din tot acest rãu colosal a izvorât astãzi certitudinea eliberãrii, sentimentul de libertate, de proprie asumare, ştiu cã stupid, dar veridic, de victorie. Prietenii ştiu de ce, celorlaţi le spun – nu-i capãt de ţarã, ideea-i cã mã simt mai bine azi, mult mai bine, al naibii de bine. Azi. Şi tot de azi, cicã dorm şi eu mai mult. 😉 Şi tot de azi, ma cheamã Lefter Popescu. :p
[youtube

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: