web analytics

57

Când eram adolescentă, tata îmi repeta o vorbă: „Cât eşti pe banii mei, faci ce zic eu.” Devreme, în anii studenţiei, respectiv când am făcut alceva decât mi-a spus el şi mi-am luat coleg de cameră iubitul, mi-am căutat şi găsit job. Într-un târziu au aflat şi ai mei unde şi cu cine stau, iar când mă întrebau de bani, spuneam că n-am nevoie, chit că stomacul meu devenise distilerie pentru dulceţuri, compoturi, ceaiuri şi zacuscă. Am învăţat să asociez libertatea mea cu independenţa financiară şi dacă am dat-o în bară din când în când, am apelat la împrumuturi, ajutor din partea altora, însă niciodată al părinţilor. Chiar nu înţeleg de multe ori de ce mă tot întreabă de bineţe, când invariabil răspunsul meu e „bine”. „Bine, pe dracu’”, continuă ei câteodată, îndemnându-mă să-mi iau din beci una alta, o dulceaţă, un compot, o zacuscă, ceva. Însă nici pe astea nu prea le iau, decât dacă mi le vâră dânşii, obligat, forţat, în traistă.

Ai mei nu au putut să ne dea mie şi surorii mele startul în viaţă cu câte un apartament, sau o maşină, o sumă de bani, o nuntă ca-n poveşti, chestii din astea. Prima care s-a măritat (şi prima, sper, singura care a divorţat) am fost eu. „Nunta” am gândit-o împreună cu viitorul fost soţ, convenind să organizăm o petrecere cu mâncare zdravănă, la care să participe câţiva prieteni apropiaţi şi rudele, vecinii fără a căror prezenţă părinţii ne-ar fi reproşat că „e ruşine mare”. Cutărică şi cutărică, pân’ ce s-au adunat suficienţi de-o nuntă în toată regula şi cărora, în parte, le-am explicat că e doar o petrecere intimă, iar cadourile, plicurile şi alte prostii de-astea se exclud din start. Şi într-un octombrie mohorât s-a-mplinit ş-aceasta, eu cu un buchet imens de flori în mână, căutând fericirea în sala de ceremonii a stării civile. Apoi mâncare pe alese şi săturate, dans, hărmălaie şi bucuria naivă a unui nou început. Soră-mea, la fel, împreună cu soţul ei şi-au organizat întreaga nuntă, fără nici un ajutor din partea părinţilor. În cazul ei, însă, nunta avea să fie pe de-a-ntregul, cu rochie, popă, sală cu aranjamente în alb şi albastru, şi totul ar fi fost perfect dacă părinţii nostri şi ai soţului ei n-ar fi confirmat prezenţa (ulterior absentă) a câte jumătate din sat şi a turmei întregi de rude.  Au avut însă o nuntă foarte frumoasă, din câte mi s-a povestit, căci eu n-am fost acolo din motive întemeiate. Însă am văzut-o mireasă, am fost acolo când a fost luată de-acasă potrivit obiceiului şi îmi amintesc cum era de nerecunoscut în rochiţa aceea albă, cu chipul transfigurat de emoţia acelei zile, cu şuviţele ondulate strânse într-un coculeţ la spate, îmbujorată, atât de frumoasă. Şi pentru ea, era startul unui alt început, cu costuri asumate. Amândouă am fost nevoite să învăţăm a ne descurca fără ajutorul părinţilor devreme şi brusc. Şi amândouă am refulat amintirea ultimei situaţii de cod roşu când, cu jumătate de gură, le-am explicat rugător părinţilor că avem nevoie de ceva bănuţi. Şi asta în urmă cu mulţi, mulţi ani, ce-nsumează cel puţin un deceniu.

Judecând după toate astea, nu-nţeleg de unde frustrarea mea când, aflată într-un loc public, îmi sună strident telefonul şi scot din buzunar sau geantă modelul vechi de cărămidă Nokia 3120. Sau când mă uit lung în vitrina de la Leonardo, scanând inutil după o pereche nouă de adidaşi, când trag de actualii de cel puţin un an şi pe care, oricum, i-am luat de la taraba din piaţă. De ce simt frustrare când văd că preţul unei căciuli frumoase pentru pitica mea sare de 40 de lei, când ceilaţi îşi laudă hainele şi lucrurile de firmă, când ocolesc strategic aleile cu vitrine înghesuite cu jucării, de ce asociez neputinţele financiare cu valoarea mea ca om şi mă simt prea mică şi slabă într-o lume a oamenilor mari?

Alţii pot mai mult, evident, sunt talentaţi în ceea ce fac, se ştiu mai bine descurca, pe felia lor de activitate sunt bazaţi. Eu, însă, nu prea ştiu, concret, nimic a face. Nu sunt bună nici la modul general, nu sunt nici specialist într-un domeniu, sunt un nimic într-o lume în care e imperios să fii ceva. Mai ştiu că atât de mulţi sunt în situaţia mea, ştiu că e firesc să trăieşti cu 20 de lei pe săptămână şi să plăteşti chirie şi utilităţi alţi 1400, că ne merităm, în parte, soarta. Sunt omul care atunci când e la greu evită contactele, se lamentează între patru pereţi, caută şi identifică soluţii, trage şi, la naiba, supravieţuieşte cumva. Dar e încontinuu frustra(n)t. Care om noaptea se foieşte pe pernă, gândindu-se la cei care l-au ajutat şi nu îi e uşor a adormi, ştiind că datorează ceva, cuiva. Plămădit din emoţii, slăbiciuni, utopic şi iubăreţ,  visând la cai verzi pe pereţi, omul care sunt eu nu-nţelege travaliul vieţii, iar când îşi concentrează atenţia obiectiv asupra sieşi, constată grave handicapuri şi-atât de puţină determinare într-o lume în care izbutesc doar cei ce ştiu, pot, au învăţat şi-au fost ursiţi să depăşească linia minimei supravieţuiri.

Consolarea vine pe considerente  subiective: sunt o povară pe umerii părinţilor mei, însă nu financiară. Sunt nemulţumiţi de situaţia mea per ansamblu, însă nu îmi pot impune nimic, fiindcă nu trăiesc pe banii lor. Motiv pentru care cărămida mea de telefon e preţioasă, adidaşii mei obosiţi m-au purtat pe drumuri nesperate, iar problemele pe care le înfrunt îmi reconfirmă încontinuu cât de rezistentă sunt, eu, pui de bogdaproste. Frustrarea e parte din meniul zilnic, e mobilizatoare, e în mine. Cred că sunt rea, invidioasă, ratată, asta e, asta sunt. Dar mai ştiu că vor fi zile când totul va fi bine, când voi îngropa neajunsurile în nisipul trecutului, când mă voi reîncărca cu energie pozitivă şi încredere, când totul îmi va părea mai uşor şi mai frumos. Pur şi simplu, din când în când, c-aşa-i mersul, cu punct şi de la capăt. Şi ca întotdeauna, ăsta-i abia începutul, aşa că… păzea, say cheese, mâine poate fi mai rău.

Să ne iubim pe tunuri, bunăoară.

21 Comments

  • Vlad 2013-04-09 10:10 Reply

    Chiar dacă m-au întristat cele scrise de tine trebuie să-ţi declar că, dintre toate cele pe care le citesc, eşti singura care mă surprinde indiferent de temă şi pe care o citesc de fiecare dată cu plăcere.

    • Cudi 2013-04-09 10:20 Reply

      Rămân datoare cu un zâmbet.

  • Sonia 2013-04-09 10:26 Reply

    Mâine poate fi mai rău, dar poate fi şi mai bine. Nimeni nu ştie! “Demonii” sunt mulţi şi fiecare dintre noi se luptă cu ei.
    Apropo de părinţi. Fără a judeca pe nimeni, eu i-am dat copilului meu tot ce am putut. Am avut e adevărat şi pretenţii. Legate de şcoală. ÎNSĂ… cel mai important lucru, am încercat să îl învăţ că independenţa este cea mai importantă. Mama şi tata, mâine pot să nu mai fie, o afacere prosperă azi, mâine se poate închide, dar ce are un om în cap nu îi ia nimeni.
    Altfel valoarea unui om nu e dată de un telefon. Din punctul meu de vedere este un instrument pentru alo şi la revedere. Cine gândeşte alfel…. are deja o problemă.

    • Cudi 2013-04-09 11:08 Reply

      Sonia, părinţii mei mi-au dat şi ei cat au putut, cum la rândul meu voi da piticei mele. Şi ştiu, viaţa merge înainte, cu bune şi rele, cât de nesuferită sau blandă ar fi, mai împiedicat, mai lejer, cu lipsuri şi bucurii, cu frustrări generate când de copertă, când de conţinut, ori cu nevoia de mai mult şi mai mult. Trebuinţele materiale, acrobaţiile sufletului, întrebările fără răspuns, vise şi iar vise: ecce hommo.

  • ocsike 2013-04-09 16:02 Reply

    Ca sa o parafrazez pe Sonia… Daca maine poate fi mai rău, sigur va fi mai rău… deh optimismul asta al meu incurabil. Cat despre parinti, eu am invatat ca familia este importanta, si trebuie sa ne ajutam cum putem, cat putem si in acelasi timp sa fim si independenti unul de altul… imbarligat, nu?
    Sonia… telefonul deja e folosit si la emailuri importante, rapoarte, administrare, verificari, reparatii de server si lista poate continua… doar telefon era prin 1998 cand am avut primul telefon.
    Cudi… optimista ca de obicei 😀

    • Cudi 2013-04-09 16:14 Reply

      Poate declanşează mâine Coreea de Nord războiul…

      • ocsike 2013-04-09 16:16 Reply

        M-am uitat pe harta… nu ajunge racheta lor pana aici 😛

        • Cudi 2013-04-09 16:20 Reply

          Optimismul tău incurabil… :p

          • ocsike 2013-04-09 16:23 Reply

            Sau, instinctul de supravietuire 😛

  • Mihaela Cornoiu 2013-04-09 18:28 Reply

    Parintii au avut un rol important in viata mea si atat timp cat au trait m-au ajutat cum au putut. Apoi a venit randul meu sa ii ajut si regret ca nu am putut mai mult. Acum nu mai sunt, as vrea sa fie langa mine, sa ma ajute macar cu o vorba buna sau un sfat..

  • ketherius 2013-04-09 21:29 Reply

    Esti norocoasa, exista oameni care te ajuta la nevoie. Cati se pot lauda cu asta?

    • Cudi 2013-04-10 05:38 Reply

      Nu sunt foarte norocoasă, Ketherius.:)
      Dar e bine că sunt, cât sunt.

  • Anamaria 2013-04-10 07:04 Reply

    Statul între patru pereți generează posturi de genul ăsta. Ieși, copile, afară, bucură-te de soare, de castel, de pitica ta cum aleargă cât o țin picioarele prin parcuri, de faptul că încă mai are cine să se uite chiorâș la tine și să-și exprime nemulțumirea legat de viața ta. Știi că n-am vorbit ani cu ai mei, pentru toate câte mi s-au întâmplat. Dar de vreo două-trei luni o fac. Zilnic. Și, văzând câte se întâmplă în jurul meu, îmi dau seama că ei atât au putut, atât au știut, nu au avut vieți mai bune. Iar de câteva săptămâni, mă sună mama, aproape zilnic, uneori la prima oră, ca să fie prima, și-mi spune: ”Copil frumos, ți-a spus cineva că ești minunată și că mama te iubește pe ziua de astăzi?”. Niciodată nu mi le-a spus, până acum câteva săptămâni. Iar atunci a aflat că nu mai are foarte mult de dus și încearcă, probabil, să se împace cu toată lumea. Iar eu, la rândul meu, mi-am dat seama cât o iubesc. Așa cum a fost ea, cu bune și cu rele. Doar e mama.:) Iar eu, cum spui tu, labilă psihic.:))

    • Cudi 2013-04-10 08:20 Reply

      Acum ma intreb ce are postarea mea, miroase a mucegai, a stramt, a patru pereti?! :p Io n-am nimic cu parintii nimanui, toti sunt minunati, iar chestia cu “cat esti pe banii mei, faci ce zic eu” e cat se poate de corecta, o voi aplica si eu, insa in alte limite. Acum vad ca multi va evocati parintii cu drag si incep sa ii simt pe ai mei dezavantajati :))))). Dar cine intelege ca ai mei ar fi expusi defavorabil, n-a inteles nimic. De altfel, nu despre parinti este vorba, ci de costurile independentei, de diferente si frustrare.

      • Anamaria 2013-04-10 09:02 Reply

        Claudia, eu nu am înțeles că ar fi părinții tăi dezavantajați. Pur și simplu am divagat eu de la subiect.:)) Nu mai are omul voie s-o ia pe arătură!:))

        • Cudi 2013-04-10 09:37 Reply

          Nu e vorba de tine, ci de raspunsuri per ansablu. Tu intri in colimator cu chestia aia legata de cei patru pereti. :p

  • Mihaela 2013-04-10 07:50 Reply

    Cred că depinde de fiecare ce și cum ajunge… chiar și atunci când părinții hotărăsc la ce școală “să-l dau”. Da, spre rușinea mea, fac parte din categoria celor “dați”, deși m-am opus, insuficient, evident. Am tot dres-o, m-am mai școlit și probabil o s-o dreg toată viața.
    Nu am avut parte de ajutor material din partea părinților, dar mai important este că acum primesc dragostea și sprijinul moral… Asta face mai mult decât toți banii din lume.
    Şi eu ocolesc magazinele, pentru că sunt alte priorități… 🙂
    Un lucru știu sigur: o să-mi sprijin copilul cum pot și o să-l pregătesc să-și aleagă drumul în viață, care o fi…
    Şi, Ocsike, telefonul meu e pentru alarmă, vorbit şi, eventual, poze. :))

    • Cudi 2013-04-10 08:26 Reply

      Ca s-o lamuresc cu telefonul, eu dau dreptate lui Ocsike. :p
      Iar cu magazinele… nu tine intotdeauna, nu-i asa? La cate tentatii pe metru patrat pentru astia mici…

      • Mihaela 2013-04-10 09:35 Reply

        Şi eu, dar eu nu îl folosesc, deşi face multe… 🙂
        Ai dreptate, nu ţine… iar tentaţiile nu sunt doar pentru pitici (includ aici şi căţelul), sunt şi pentru mine.

        • Cudi 2013-04-10 09:43 Reply

          Oh, da… cunoastem.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: