Despre anonimatul celor care-si posteaza sufletul

După ce am bătut câţiva ani câmpii blogosferei am înţeles o chestie. Blogurile alea sensibile, care exploatează stări sufleteşti, care vorbesc despre iubire, despre disperare, despre suflet & company în modul cel mai brut (cei care-şi transpun în poezii emoţiile lasă pârghiii pentru a putea fi identificaţi) sunt 99%  anonime (pseudonime, avataruri care, la o minimă cercetare, nu duc înspre profilul real al autorului). Aş fi îndrăznit să spun că în unanimitate, dar am lăsat portiţa celor 1% deschisă ca să nu risc o polemică inutilă. În felul lor, aceste bloguri emană mai multă sinceritate decât cele unde autorii semnează cu numele real şi care investesc virtual în propria lor imagine. În cazul acestora, remarc echilibrul, „sănătatea” profilului, constanta preocupare pentru lucrurile care „contează”, astfel încât să fii luat „în serios”, să ai prioritate.

Partea naşpa e că mulţi aleg calea anonimatului pentru a putea scrie ce simt cu adevărat.  Pentru că dacă şi-ar asuma cu numele real rândurile; lumea i-ar putea judeca, le e teamă de prejudecăţi, îşi apără astfel imaginea, riscă şi li se activează instinctul de „supravieţuire” în normalitate. Poate că astăzi sunt trişti, mâine veseli şi poimâine cochetează cu gândul morţii; poate că iubesc şi n-o pot spune altfel, poate că suferă enorm şi ascund asta. Indiferent cum ar fi, peste toate astea se simt nevoiţi a trece perdeaua anonimatului, pentru a putea fi dezinhibaţi emoţional, pentru a putea fi ei.

Eu cred că e chestie de curaj şi autoasumare să te dezvălui, în ipostazele în care pozezi pentru propriul portret, în splendoarea slăbiciunilor tale. Ştiu, spre exemplu, că v-aţi pus mâna-n cap citind ‘nşpe chestii „prea” personale aici, ştiu că am depăşit adesea cotele pateticului, că v-am plictisit cu sentimentalisme şi bla balauri de inimă albastră. Puse cap la cap toate ce le-am aşternut pe pagina asta au însumat o struţocămilă egală cu nimicul vostru şi ceva-ul meu, însă, ştiţi şi voi, nu cu mine, întregul. Dar nu m-am ferit să fiu eu, deşi unii îmi spuneau că prea dau tot din casă, iar alţii au construit din puzzleul postărilor mele portretul unei personalităţi răvăşite.

E istovitor să încerci să pari fie mai bun, fie mai deştept, fie mai frumos. Dar chinul roade, iar blogosfera, ca şi mai toate palierele vieţii, e impregnată cu nevoia de a părea mai mult decât eşti. Dacă îndrăzneşti să te vezi într-o oglindă curată şi să te dezvălui în rânduri egal celui din sticlă, vor spune, mai întîi, că te subestimezi. Apoi te vor percepe negativist, labil, bolnav şi, în cele din urmă, te vor respinge, vor face glume proaste pe seama ta, te vor eticheta.  Cel puţin până ce te vei vindeca şi te vei întoarce normal, sănătos,  frumos şi deştept. Digerabil.

Chestiunile ce ţin de suferinţă, de iubire, de moarte, de suflet şi de sine sunt marginalizate prin anonimat, trec în umbra acestuia pentru a putea fi autentice. Tind să treacă de partea trivialităţii, se  merge înspre o exprimare opacă a emoţiilor, abordările de genul devin primejdioase pentru autor. Trăim într-o democraţie a opiniilor, întrebările existenţiale s-au demodat în pluricontextul brandului personal, imaginii ce o aşternem pe tapetul virtualului. Întrebările „mari”, nedumeririle intime, durerile, emoţiile, poezia din noi ne izolează chiar şi aici. Iar pentru a nu ne separa total de ceea ce „contează” pentru majoritatea care nu bifează dubii existenţiale, anonimatul e ultima opţiune ce nu îngrădeşte exhibiţionismul lăuntric, elanul şi gestica sufletului.

Îmi doresc să ştiu cum eşti, ce simţi, mai mult decât ce faci şi unde. Asta contează, vorbind în termeni de principal şi secundar. Pentru mine eşti mai suportabil astfel, emoţia ta e o pată de culoare într-o lume sumbră, prioritatea curiozităţii mele e sufletul tău şi-ţi promit, nu te voi eticheta cu un diagnostic, nu-ţi voi propune terapii, voi căuta să înţeleg şi să mă regăsesc în tine. Pledează cu numele tău pentru o lume a culorilor şi mai profundă, nu-ţi fie frică… Asumă-te.

26 Comments

  • Anamaria 2013-07-04 Reply

    Punem etichete, fără să vrem. Judecăm și suntem judecați. Iar unii au nevoie să-și strige durerea, tristețea, defectele. Pur și simplu. Pentru că poate nu se plac, pentru că s-au săturat, pentru că vor să semnalizeze în vreun fel tarele sufletului lor. Și n-o pot face decât sub anonimat. Întrucât societatea nu te iartă dacă ești imperfect. Trebuie să pari perfect în ochii lor. Și degeaba spui că nu te interesează ce zice lumea. Te interesează, doar trăiești în ea.:)

    • Cudi 2013-07-04 Reply Author

      Totusi, daca ne-ar interesa intr-o masura mai mica…

  • ketherius 2013-07-04 Reply

    Teama de a fi judecat, dorinta de acceptare de catre ceilalti…

    • Cudi 2013-07-04 Reply Author

      Ca sunt respingatoare, am lamurit-o pe parcurs. Ah, mai rau de-atat, subiectiva…

      • ketherius 2013-07-04 Reply

        Vorbeam de tine?…

        • Cudi 2013-07-04 Reply Author

          Tocmai subliniam mai sus subiectivismul subsemnatei. Nu poate omu’ s-o ia pe aratura cu tine, ca-i dai peste nas instantaneu. :p
          Buna! Sunt Cudi si fac conversatie.

  • Mihaela 2013-07-04 Reply

    Eşti printre foarte puţinele persoane cărora le urmăresc blogul şi le comentez. Mai citesc ocazional şi altele, dar nu-mi place să scriu unor persoane fără “chip”, să presupun cu cine vorbesc.

    • Cudi 2013-07-04 Reply Author

      Iar tu, voi, putinii cititori/comentatori ce popositi aici, sunteti gasca mea online. Cum ar fi sa stam toti la o masa (din fericire sau pacate incapem toti la una obisnuita :))))?

      • Mihaela 2013-07-04 Reply

        Ai grijă ce-ţi doreşti, poate nu încăpem… :))

        • Cudi 2013-07-04 Reply Author

          Ce misto ar fi…

  • irina 2013-07-07 Reply

    bah, mai tii minte cand ne-am vazut noi prima oara… live? un cuvant n-ai scos :)))))

    • Cudi 2013-07-08 Reply Author

      Ideea era sa stam la aceeasi masa, n-am zis ca tre sa si vorbim!

      • irina 2013-07-08 Reply

        oh, da, si sa ne studiem. si sa ne dam coate. am sa tin minte pentru data viitoare. dar… atunci de ce sa mai vin? 😀

        • Cudi 2013-07-08 Reply Author

          … pentru mine, fucking sheet?!

          • Cudi 2013-07-08 Reply Author

            Si inca o chestie! Vreau sa stabilim de la bun inceput cine cu cine isi va da coate. Atat!

    • Anamaria 2013-07-08 Reply

      Tu cum crezi că eu sunt prietenă cu Claudia de 10 ani? Eu vorbesc și ea ascultă. La telefon, când ne vedem, când vine la mine, când vin la ea. În toate ipostazele.:D

  • Hapi 2013-07-09 Reply

    Imi place postarea si subscriu la ea
    Iti dai seama ce minunatie ar fi sa ma citeasca parteneri de afaceri, un angajat sau tata . Bine, hai sa nu exagerez, tata nu stie ce-i ala internet, traieste pe alta planeta de-aia par eu asa, extraterestra sometimes.
    Insa anonimatul meu este relativ. Jumatate din familie ma citeste. Cele doua bune prietene ma citesc. Si vreo 3 bloggeri mi-au vazut si boticul

    Recunosc ca nu as putea scrie dezinhibat daca mi-as dezvalui identitatea. Oricat as fi de ingaduitoare n-as avea randare sa ma lupt cu toti prostii. Poate ca atacurile m-as deranja, sigur, ar fi …personale
    Dar asa, vorb-aia “mi se rupe”. Pentru ca cei carora nu le place ceea ce scriu pot cel mult sa-si dea cu parerea despre….un personaj.

    Curaj? De ce mi-ar trebui? Nu vreau sa-mi fac sepukul nici online , nici off 🙂

    • Cudi 2013-07-09 Reply Author

      Am lasat de inteles in titlu despre care anonimi vorbesc. In ceea ce te priveste, chit ca nu iti stiu numele real, nu te consider o anonima. Toata lumea stie cine esti. Esti Hapi. (Cudi, incantata! :P) Insa exista o o suma de bloguri extraordinare, intretinute de oameni cu un talent uluitor, oameni frumosi, dincolo de randuri eu asa ii vad.
      Ei, dac-ar putea ei sfida toti prostii, nu stiu… ar fi… wow. Cumva, un exemplu de a ne asuma in splendoarea adevaratelor noastre calitati. O sfidare a superficialitatii. Sunt Xulescu si sunt sensibil, scriu despre si din suflet, nu mi-e rusine, asta mi-s. Dar, na… judecata prostilor e crunta…

  • Hapi 2013-07-10 Reply

    E drept. Tu te refereai la cei care par ca isi expun toate trairile si o fac la modul foarte deschis
    De ce spun “par”? Pentru ca si ei se pot juca de-a literatura , exact cum incerc sa fac eu cateodata. Nu e real absolut tot ce scriu, am “denuntat” acest aspect tocmai ca sa nu ma trezesc cu tocanite de frustrari din partea celor care ma cunosc
    Stii, lumea te mai judeca 🙂

    Si mai spun odata “par” ca-si etaleaza acolo cele mai sincere si mai minunate trairi si-ti spui “oaw, daca l-as cunoastea pe omul asta, cred ca e minunat”
    Si pare perfect

    Dar ajungi sa il cunosti si vezi ca talentul literar nu are de-a face cu viata zilnica. Rar gasesti oameni sinceri a caror fapte si vorbe se impletesc. Imi pare rau ca iti spun asta din experienta dar cine stie, poate ca nu i-am intalnit eu.
    Adevarul e ca nici nu i-am cautat, nu-s foarte sociabila in realitate

    Am o prietena buna care-l diviniza pe un tip care scria si se exprima…divin. Dupa cateva luni de tatonari s-au cunoscut. Era un duplicitar si un ubicuu, nici el nu stia ce vrea pe lumea asta. Dar avea talent. Un vocabular bogat nu reflecta din pacate (sau neaparat)un caracter frumos

  • Alex 2013-07-10 Reply

    Hapi, subscriu… De aici rezervele mele.

  • Cudi 2013-07-10 Reply Author

    Nu caut perfectiunea in oameni. Si nu vorbeam de ipocriti. Ci de cei care indraznesc sa fie cum sunt si simt ei printre randuri, fara exagerari nuantate literar, care pot fi sinceri, cu riscul de a parea penibili, ridicoli. Stiu ca e utopic ce subliniez, ca frica e mai mare decat exhibitionismul sufletesc, dar eu apreciez genul asta de oameni, oameni carora nu le e teama de a parea ridicoli in ochii critici si majoritari, cata vreme sunt ei si sunt sinceri. Rezerve? Mai degraba lasitate. Sa tragem perdeaua anonimatului peste suflet, ca e rusine.

    • ketherius 2013-07-10 Reply

      Piramida lu’ nenea ala de care s-a mai vorbit aici… unele nivele de acolo imping omu’ sa nu fie sau sa nu para sensibil. Si, de multe ori, nu e o alegere personala, e presiunea grupului, a societatii, anturajului, cum vrei sa-i zici. Si lasitatea de care zici tu are ca alternativa… stii prea bine ce.

      • Cudi 2013-07-10 Reply Author

        Te-ai gandit vreodata ca piramida aia e o tampenie?

  • […] aici, nimic nou. Pornind de la comentariul ăsta, am vrut totuşi să explic pe ce considerente am spus că piramida lui Maslow e o tâmpenie. În […]

  • Marginalia non turpia 2013-11-17 Reply

    Iată aici opinia mea despre anonimat, în urma unor experiențe pe care mi le-am asumat:

    http://marginaliamarginalia.wordpress.com/2013/07/06/anonimatul-pe-internet-un-drept-democratic-ori-o-oportunitate-de-manifestare-a-violentei/

    • Cudi 2013-11-17 Reply Author

      “Iertați-l pe fratele Alexandru”… imi poti explica?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: