Timişoara, Timişoara…

Doamne, cât am aşteptat să-l duc în Timişoara şi, lăsând maşina lângă Parcul Rozelor, să-l duc la Catedrala Mitropolitană, să vadă Opera şi Piaţa Victoriei şi porumbeii, să urcăm pe străduţa Alba Iulia, să trecem prin Piaţa Libertăţii şi să-i arăt Piaţa Unirii! De unde aveam să ştiu că de la Operă încolo, Timişoara-i sub asediul reparaţiilor masive, că nici asfalt sau piatră cubică n-aveam să aflăm sub picior, bună bucată de drum? În urmă cu vreo 14 ani, legendară hrană studenţească era plescăviţa, cea mai bună aflându-se în Piaţa 700… Acum, fiecare gheretă fast food vinde plescăviţă, la alegere, de pui, de porc, de vită, cu cartofi prăjiţi la cerere, am îmbătrânit. Aşa că ne-am răcorit cu cocktail de îngheţată şi cafea vieneză lângă Unirii, unde dânsul a frânt sub greutatea sa o canapea din lemn. Ca să nu ne dăm de gol şi portofelul pe mobilierul şubred al localului, am rămas eu ancorată într-un colţ de divan, cu muşchii fesieri încordaţi la maxim, mimând destinderea absolută. Dar nu-i bai, ne-om întoarce cândva. Atâta doar, să nu-mi uit ochii entuziasmului de-altădată.

2 Comments

  • ketherius 2014-05-22 Reply

    Cel mai greu a fost sa ma ridic fara sa se rupa mai rau 😀

  • Cudi 2014-05-22 Reply Author

    Capitanul paraseste ultimul corabia, nu? :p

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: