Alberta prin ochi de proaspăt imigrant român

Am aproape un an de când am venit în Calgary, Alberta, răstimp în care am depăşit faza întâi a integrării – cea a pietrei luate-n gură ca de prima dată pe continent american, a şocului şi a mirării generale, iar acum sunt într-a doua fază, a integrării efective în noul decor american. Când învăţ să gândesc şi să acţionez ca unul de-al locului, încântat de tenta sângerie a medium-rare-ului, într-o ţară cu minister al Instituţiilor Democratice, cu poliţişti care se plimbă prin downtown călare pe cai şi cu iepuri care-şi fac, frecvent, nevoile pe gazonul din faţa casei. Dacă au loc de căprioare. Într-o ţară unde la -5 grade Celsius părinţii le cumpără copiilor sucuri îngheţate de la Tim Horton’s şi unde, în librării, există raioane cu şosete pentru lectură (reading sokcs). Urmează câteva impresii şi comentarii personale despre Alberta, văzută prin ochii mei de româncă ce abia a descălecat în ţara cowboy-lor şi a trandafirului sălbatic.

 

Se spune că-n Alberta sunt două anotimpuri: iarna şi august

Iar dacă ai noroc, fărâma de vară pică într-un week-end. Însă, graţie încălzirii globale, anul acesta au fost mai multe week-end-uri văratice. Acum e sfârşit de august, termometrul indică 14 grade şi vântul bate cu 45 km/h. Care vânt, spre exemplu, umblă zvonul c-ar fi fost corelat, la un moment dat, cu numărul alarmant de sinucideri din  Lethbridge – o localitate din sudul provinciei (unde Bacovia ar fi putut câştiga recunoaştere mondială).

Climatul e arid, în ciuda imaginilor idilice listate pe Google, axate pe o mică parte a provinciei, şi anume cea a Munţilor Stâncoşi. Cea mai mare parte a teritoriului e ca-n palmă, cu nesfârşite culturi de rapiţă şi grâu, la o altitudine înaltă – 1084 m în Calgary – iar munţii se văd undeva la orizont, de mărimea unei lăţimi de deget. Şi, chiar dacă e presărată cu lacuri, Alberta e expusă frigului arctic, e aridă şi cu un aer foarte uscat. Dinspre Pacific vin furtunile – violente şi cu o influenţă moderată asupra umidităţii din aer. Uscăciunea asta dă de furcă europenilor şi nu numai: în lunile de acomodare cu climatul albertan, oamenii au probleme cu pielea, cu gâtul şi au constant ochii roşii. Plantele cresc foarte greu în soluri îmbunătăţite artificial şi, preferabil, în casă. Cam aşa arată, geografic vorbind, provincia câinilor cu colaci în coadă – pentru că aici sunt printre cele mai mari venituri pe familie din ţară.

Via Wikipedia
Via Wikipedia

Chiar dacă nu prea le ai cu pronunţia în engleză, te descurci, traiască multiculturalitatea!

Canadienii sunt toleranţi cu străinii şi cu engleza lor stâlcită, problema e să te obişnuieşti şi tu, noul-venit, cu atâta diversitate culturală, religioasă, etnică şi de rasă. Pe strada unde locuiesc, prima casă e cu negri, a doua e a unei familii de filipinezi. Urmăm noi, familie de români, apoi indienii şi, la a cincea casă, locuiesc canadieni get-beget. În spate avem nişte francezi. Comunicăm într-o engleză cu zeci de influenţe, pentru că la casa de marcat a magazinului te întâmpină ba o turcoaică, ba un musulman cu turban în cap, ba un chinez, ba o negresă din Africa. Tot curcubeul acesta multicultural se reflectă şi în alcătuirea cabinetului Trudeau, unde, spre exemplu, ministrul Apărării Naţionale – Harjit Sajjan – e născut în India, ministrul Instituţiilor Democratice – Maryam Monsef – e din Afganistan iar Ministrul Inovaţiei, Ştiinţei şi Dezvoltării Economice – Navdeep Bains – este, şi acesta, indian la origini. Până şi Martorii lui Iehova canadieni, care mi-au bătut la uşa casei într-o zi, au dat dovadă de o adaptare dezarmant de eficientă la diversitatea etnică: după ce le-am ascultat intro-ul politicos, am încercat să evit împroprietărirea cu pliante colorate invocând scuze cum că sunt nou-venită în ţară, I speak Romanian, nu prea le am cu engleza, dintr-astea. Ghinion total, că stimabilul reprezentant religios mi-a retezat-o din zbor, replicând că are în portbagaj pliante traduse în 12 limbi, printre care şi româna.

Cu salariul minim pe economie, în Alberta îţi cumperi 11 litri de benzină pe oră

Ca să înţelegi diferenţa de nivel de trai între patria mamă, România, şi Canada, e suficient să îţi calculezi venitul în combustibil. În Canada eşti întrebat nu cât câştigi pe lună, ci pe oră. Iar minimul pe oră e 11,20 dolari. Cel mai scump litru de benzină e 1 dolar (aici, de unde se scoate petrolul), de unde rezultă – la o medie de 8 ore lucrate pe zi, aproape 90 litri combustibil premium pe zi, echivalentul a un plin şi jumătate. Într-o singură zi de lucru, pe salariul minim. În România, venitul minim pe lună este de 1250 RON, respectiv circa 8 RON pe oră, în condiţiile în care un litru de benzină se învârte în jurul a 5 lei. Nici doi litri de benzină pe oră nu poţi cumpăra cu banii munciţi. Pe scurt, raportat la venitul minim pe economie, un canadian face 1800 litri de benzină pe lună, iar un român – 250. Cum ar veni, primul o duce, statistic, de şapte ori mai bine decât al doilea, pentru acelaşi nivel de muncă.

Durează ceva până te obişnuieşti cu bunăvoinţa canadienilor

Marcat de experienţele de zi cu zi din România, ţara funcţionarilor plictisiţi de viaţă, a casierilor morocănoşi şi a interesului care poartă fesul, ca român eşti oarecum neîncrezător, dacă nu şocat, de atitudinea mereu pozitivă a canadienilor. Ţi se zâmbeşte la fiecare pas: pe strada unde locuieşti, la casa de marcat, la semafor, în spital, chiar şi când eşti oprit în trafic de poliţie. Eşti întrebat de sănătate, cum ţi-a fost ziua, iar ceilalţi chiar par să se bucure de răspunsul tău pozitiv, dar sec: „bună, mulţumesc”. Eram cu familia, într-o zi, când, opriţi pe dreapta pentru a verifica dacă este închisă bine uşa copilului, în faţă a oprit poliţia. Am coborât cu stomacul strâns geamul din dreapta şi mi-am criogenat un zâmbet forţat pe faţă. „Bună! Cum sunteţi?”, a întrebat poliţistul. „Vă pot ajuta cu ceva?”. După ce a înţeles că nu avem nevoie de nimic, s-a întreptat spre maşina lui, salutându-ne şi verbal, şi cu mâna, zâmbind larg, de parcă ne ştiam de-o viaţă. Îţi ia timp până te prinzi că nimeni nu încearcă să te facă de bani sau altceva, că nu-s interese în politeţea bunăvoinţa canadienilor şi, cu paşi mărunţi, începi a te obişnui cu binele.

În Canada nu se dau şpagă şi plicuri, iar până se obişnuieşte cu ideea, românul se simte dator

Oricâtă aversiune ar fi manifestat faţă de meteahna şpăgii în ţara de baştină, obiceiul mărunt de a răsplăti servicii medicale sau de altă natură cu plicuri e adânc înrădăcinat în ADN-ul românului. Deşi cu picioarele pe pământ canadian, acestuia îi vine greu a lăsa gratuitatea aşa cum este, se simte dator faţă de cei ce i-au oferit servicii, îl mănâncă undeva să împingă ceva, ca să fie domn. Aşa că pleacă, oarecum, cu inima îndoită din cabinetul medical, de parcă ar fi primit consultul de pomană. Pentru că gestul de a întinde o sumă de bani, oricât de simbolică ar fi ea, doctorului – urmând exemplul de mai sus, s-ar solda cu consecinţe de la un politicos „nu-i nevoie” în direcţia codului penal. Iar dacă ar avea neinspirata idee de a momi un poliţist cu o şpagă cât de mică, ofertantul ar sfârşi cu mâinile în cătuşe.

Cuminţenia canadienilor se trage şi de la controlul strict al alcoolului

Nu găseşti strop de alcool pe rafturile supermarket-urilor, nu tu bere, nu tu cooler, nu tu vin. Pentru vânzarea alcoolului există magazine specializate, liquorstore-uri, în care minorii nu au ce căuta neînsoţiţi. După ce îţi cumperi băuturile, le aşezi în portbagaj sau pe bancheta din spate, unde nu are acces şoferul – tu sau altul. Pentru că aşa spune legea. Care lege mai spune şi să mergi pe drumul cel mai scurt spre destinaţie, nu să te plimbi cu băutura în maşină. De asemenea, nu se bea alcool decât în anume localuri şi acasă (sau în casele prietenilor). Nu poţi bea o bere la grătar pe munte, în camping cu prietenii, pe malul lacului sau în parc. Cam multe reguli, nu? Totuşi, din punct de vedere legal, poţi conduce maşina dacă ai băut o bere.

Pentru micii întreprinzători: în Canada îţi faci firmă în două zile

Dacă nu vrei un nume şi te mulţumeşti cu un număr  de identificare – ţi-ai făcut firmă într-un sfert de oră. Altminteri, durează cam o zi, două verificarea unicităţii numelui ales pentru companie. Însă partea cu adevărat mişto este că nu trebuie să specifici un anume domeniu de activitate ci, dacă insişti tu, să nominalizezi în ce domeniu nu vei activa. Cu alte cuvinte, poţi să-ţi deschizi, în cadrul aceleiaşi firme, magazin de cizme de cauciuc, editură şi centrală nucleară.

Birocraţia e redusă la minim, spre exemplu, asigurarea maşinii ţi-o faci prin telefon. Iar copiile xerox, precum şi documentele scanate, ataşate unui mail – au putere legală, sunt suficiente pentru a dovedi, legal, ce ai de dovedit. Iar dacă situaţia îţi impune să ai de-a face cu funcţionarii publici, diferenţa e colosală faţă de ce experimentezi în România. Pentru asigurarea de sănătate a trebuit să mergem la cel mai apropiat oficiu de profil, la uşa căruia am ajuns vinerea, cu cinci minute peste programul de lucru afişat. În mai puţin de două minute am fost preluaţi de o doamnă funcţionar, aşezaţi comod pe scaune cu spătar, trataţi cu bomboane mentolate şi asediaţi cu zâmbete, glumiţe şi politeţuri – credeam eu – necuvenite. Ne-a spus că, deşi a doua zi, sâmbăta, nu avea program de lucru, va întocmi dosarul nostru la prima oră, iar luni, cel târziu, aveau să ne fie trimise prin poştă cardurile de sănătate. Nu o mai văzusem pe respectiva funţionară în viaţa mea, nici nu aveam să o mai văd, ştia şi ea asta, dar iată cum s-a ocupat de cazul nostru. În România, dacă aş fi ajuns cu cinci minute înainte de sfârşitul programului de lucru la poarta asigurărilor de sănătate, cel mult, cred, mi-aş fi luat o uşă-n nas.

Şi totuşi, dacă şi-ar permite acelaşi nivel de trai, românii s-ar întoarce acasă

Asta spun majoritatea conaţionalilor întâlniţi în acest capăt de lume: c-ar vrea să se reîntoarcă în România, dacă banul ar avea aceeaşi valoare. Mai sunt şi unii, puţini – e drept, care-şi condiţionează ipoteza repatrierii de diminuarea corupţiei şi schimbarea de mentalitate de jur împrejurul Carpaţilor. Aici fiind, însă, îşi mai alină dorul de ţară cumpărând câte un borş, câte un kilogram de mici, sarmale sau o ciorbă de burtă de la magazinul românesc, locul unde, literalmente, dragostea (de ţară) trece prin stomac şi-i satură mai bine ca un medium-rare. Apoi se urcă în maşinile lor cu plinul abia făcut, împăcaţi cu realizările lor materiale, cu gândul la un all-inclusive în Mexic, şi se duc, care încotro, pe pânza deasă a infrastructurii impecabile, parte din energia organismului capitalist. Cândva, poate, pânza se va întinde până hăt, acasă-n România.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: